joi, 30 octombrie 2014

Mă las

Stau în fotoliul meu și ascult niște muzică pe repeat, la nesfârșit, mi s-a pus pata pe piesa asta în noaptea asta. Mă trimite într-un spațiu așa de greu de descris, mult prea greu. Un spațiu în care stau și privesc în gol, privesc în zare, mă adâncesc mai bine în fotoliu, mă las puțin pe spate, închid ochii, nu știu ce văd înăuntru, sunt pe malul mării și e întuneric și abia iese luna din mare, sunt pe marginea unui deal în pădurea de acasa, de lângă bloc, sunt în mașină pe scaunul din dreapta și mergem noaptea prin oraș, sau mergem 500 de km sau mai mult, sunt undeva și mă holbez la cineva, sunt la mine în fotoliu, sunt în balcon privind străduțele din jur, sunt undeva cu picioarele în apă, sunt pe o înălțime de munte și privesc în zare, un spațiul gol spune cântecul, eu știu, nu știu. Aș vrea să cad undeva, undeva cald, undeva moale și cald, aici pe pat, undeva moale și cald, într-o pătură călduroasă poate, aș vrea să cad în brațe și suflet de om, să mă las pe spate și gata, ascultând piesa asta la nesfârșit. Aș putea să îmi petrec zilele așa, încet, privind în gol, privind oameni, scriind ce mi se năzare. Îmi dau seama că nu e un cântec vesel sau altcumva similar cântecul ăsta dar mă relaxează așa de tare acum. Sunt într-o barcă și plutesc, mă leagănă ușurel valurile, mai ating din când în când apa cu degetele, privesc cerul. Mi-e somn, somn. Sunt într-un tren și privesc o pădure prin geam, pe fereastră, trunchiurile copacilor fugind cu viteză, rămânând în urmă, frunzele pe jos, mergem în Siberia unde vom rătăci trei ani pe răcoare, cu bocanci vechi militari și ranițele aproape goale, doar câteva merinde, apoi suflete înfiorate, rătăcind prin taiga, ici-colo colibe în care arde focul și femei și bărbați se dezgolesc și se iubesc precum într-un roman de Andrei Makine, o fi real?, aşa o fi fost?, nu mai știu, parca era ceva, undeva, într-un roman al lui, ierburile înalte și uscate apoi, coniferele, coniferele culcate, Tunguska, doctor Jivago, nu am putut termina niciodată cartea, seri răcoarase petrecute la lumina slabă a unei lămpi cu gaz, șube mirosind a piei de animale, șoșoni, oameni stând față în față la mese, un băiat fugind pe câmp, privind înapoi, o apă, un râu, sărim peste, spune-mi, spune-mi, este adevărat?, oare cine ești tu de mă însoțești prin reveriile mele?, mai văd o fetiță cu ghete înalte și-o rochiță în carouri, o casă din bârne rotunde de lemn, o lumină înăuntru, o ușă se deschide, intrăm, aprilie spulberat, asasinul înspâimântat și iubirea ciudată stârnită într-o clipă, abia mijind, la mese stau oamenii luminați de lămpile cu gaz, fețe înăsprite, ochii lui speriați, tineri, frumoși, trupul cald, o simplă privire, drumul de munte și o caleașcă, se amestecă totul, o cană mare de vin vă rog, o strachină cu mâncare, nopțile ni le petrecem la hanuri, ascultăm povești, adorm și adormim sfârșiti, căzând pe patul moale, sub plapumi, sub pături, mirosind lemnul mobilelor vechi, pânza așternuturilor, căldura, răcoarea, trenul și copacii, frunze pe jos, nu mai știu unde mergem dar mă afund în fotoliul de la care mă dor deja oasele, închid ochii, aiurez și văd și abia mai gândesc, adorm, noapte bună.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu