joi, 30 octombrie 2014

Mă las

Stau în fotoliul meu și ascult niște muzică pe repeat, la nesfârșit, mi s-a pus pata pe piesa asta în noaptea asta. Mă trimite într-un spațiu așa de greu de descris, mult prea greu. Un spațiu în care stau și privesc în gol, privesc în zare, mă adâncesc mai bine în fotoliu, mă las puțin pe spate, închid ochii, nu știu ce văd înăuntru, sunt pe malul mării și e întuneric și abia iese luna din mare, sunt pe marginea unui deal în pădurea de acasa, de lângă bloc, sunt în mașină pe scaunul din dreapta și mergem noaptea prin oraș, sau mergem 500 de km sau mai mult, sunt undeva și mă holbez la cineva, sunt la mine în fotoliu, sunt în balcon privind străduțele din jur, sunt undeva cu picioarele în apă, sunt pe o înălțime de munte și privesc în zare, un spațiul gol spune cântecul, eu știu, nu știu. Aș vrea să cad undeva, undeva cald, undeva moale și cald, aici pe pat, undeva moale și cald, într-o pătură călduroasă poate, aș vrea să cad în brațe și suflet de om, să mă las pe spate și gata, ascultând piesa asta la nesfârșit. Aș putea să îmi petrec zilele așa, încet, privind în gol, privind oameni, scriind ce mi se năzare. Îmi dau seama că nu e un cântec vesel sau altcumva similar cântecul ăsta dar mă relaxează așa de tare acum. Sunt într-o barcă și plutesc, mă leagănă ușurel valurile, mai ating din când în când apa cu degetele, privesc cerul. Mi-e somn, somn. Sunt într-un tren și privesc o pădure prin geam, pe fereastră, trunchiurile copacilor fugind cu viteză, rămânând în urmă, frunzele pe jos, mergem în Siberia unde vom rătăci trei ani pe răcoare, cu bocanci vechi militari și ranițele aproape goale, doar câteva merinde, apoi suflete înfiorate, rătăcind prin taiga, ici-colo colibe în care arde focul și femei și bărbați se dezgolesc și se iubesc precum într-un roman de Andrei Makine, o fi real?, aşa o fi fost?, nu mai știu, parca era ceva, undeva, într-un roman al lui, ierburile înalte și uscate apoi, coniferele, coniferele culcate, Tunguska, doctor Jivago, nu am putut termina niciodată cartea, seri răcoarase petrecute la lumina slabă a unei lămpi cu gaz, șube mirosind a piei de animale, șoșoni, oameni stând față în față la mese, un băiat fugind pe câmp, privind înapoi, o apă, un râu, sărim peste, spune-mi, spune-mi, este adevărat?, oare cine ești tu de mă însoțești prin reveriile mele?, mai văd o fetiță cu ghete înalte și-o rochiță în carouri, o casă din bârne rotunde de lemn, o lumină înăuntru, o ușă se deschide, intrăm, aprilie spulberat, asasinul înspâimântat și iubirea ciudată stârnită într-o clipă, abia mijind, la mese stau oamenii luminați de lămpile cu gaz, fețe înăsprite, ochii lui speriați, tineri, frumoși, trupul cald, o simplă privire, drumul de munte și o caleașcă, se amestecă totul, o cană mare de vin vă rog, o strachină cu mâncare, nopțile ni le petrecem la hanuri, ascultăm povești, adorm și adormim sfârșiti, căzând pe patul moale, sub plapumi, sub pături, mirosind lemnul mobilelor vechi, pânza așternuturilor, căldura, răcoarea, trenul și copacii, frunze pe jos, nu mai știu unde mergem dar mă afund în fotoliul de la care mă dor deja oasele, închid ochii, aiurez și văd și abia mai găndesc, adorm, noapte bună.

marți, 28 octombrie 2014

Iarnă

Mi-e dor să scriu, să scriu scriu ceva, o poveste în mod ideal, proastă, bună, oricum, nu știu despre ce, nu am nici cea mai vagă idee. Nu știu de unde să încep, de asta ține totul.
Am realizat după ultimele nu mai știu câte luni că scrisul e o parte foarte importantă din mine. Știam asta de multă vreme însă uitasem sau nu realizasem în ce măsură poate fi pentru mine scrisul o plăcere, o pasiune, o formă ciudată de terapie. Îmi place să scriu de când mă știu, uneori mai mult, alteori mai puțin, e forma în care mă exprim cel mai bine și nu știu cine aș fi fără putința de a scrie. Am nevoie sa scriu. E una din puținele mele certitudini momentan - am nevoie sa scriu si scriu cu pasiune. Unii ar spune că mă și pricep. Ce o să reușesc să fac din lucrul ăsta nu știu - la cum mă știu, probabil nimic.
Să devin scriitoare mă bat gânduri de foarte multă vreme, de când eram mică. Am considerat însă, întotdeauna, că literatură n-o să pot scrie prea curând sau niciodată, pentru că sunt prea închisă în mine, privesc mai mult înauntru de obicei, nu observ nimic în jur, nu am cine știe ce memorie și nu mă pricep deloc la descrieri, nu am în mine ceea ce mi-ar fi necesar ca să adun din lume cărămizile cu care să pot să construiesc alte lumi și, mai ales, alți oameni. La urma urmei, nu știu dacă o să ma pricep vreodată - dar nu mai contează, scriu, scriu cu pasiune și am nevoie să scriu.
Dar nu am starea necesară pentru vreo poveste în seara asta. Îmi lipsește inspirația, îmi lipsește energia, deschiderea față de mine însămi, tensiunea nervoasă, ritmul. 
Nu mai am chef de mai nimic. M-am săturat și de scris explicații inutile aici.


Sunt plictisită și neinspirată, monșer.


Și totuși, iată în mine ceva.



Birjar, du-mă în prima crâșmă, acolo cântă o artistă de modă veche, are o voce gravă și puternică, îmi vibrează pieptul și trupul tot și mi se face pielea de găină când o aud. "Sunt un golan mizerabil, doamnă" așa m-am prezentat într-o zi după ce am așteptat-o pe alee două ore, mi-a zâmbit timid, și-a așezat mai bine blana pe umeri și a strâns din buzele foarte roșii, date cu un ruj de-o nuanță absurdă. "Cum aș putea să vă cuceresc?" i-am zis. "Nicicum" a spus cu vocea ei gravă și a plecat mai departe, s-a întors însă și mi-a zâmbit. "Sublim", mi-am zis, și am închis ochii încântat, imaginându-mi cum va fi data viitoare când o să o întâlnesc. Sunt un suflet romantic dar parșiv, un personaj de roman sud-american citit astă iarnă, iarna trecută când umblam bezmetic pe străzi încercând să îmi amintesc cum e să fii viu, sa respiri aer rece, să te miști simplu și energic pe străzile pline. Într-o noapte hăladuiam aiurând pe lângă spitalul de nebuni, "ce ironie!", mi-am spus, "ce ironie!", am văzut câțiva oameni purtând pijamale pe sub paltoane, ducând sacoșe cu covrigi, am plecat mai departe. Îmi amintesc și eu un moment în care am locuit în spital câteva zile, în aer pluteau toate necazurile oamenilor, m-au obosit grozav, m-au pus pe gânduri vreme de niște lungi luni apoi. Zăceam pe o parte în timpul nopților și tot ce îmi doream era să nu mai simt nimic, să mă fac ghem și să uit, să mă scufund în salteaua tare, să îmi fie cald, să dorm somnul cel mai lung din întreaga mea existență, să piară din mine toată jalea difuză, pătrunsă prin osmoză în fiecare celulă. Într-o zi am făcut un duș, eram mult prea soios, m-am lăsat pe podea atunci și am început să plâng, curgea apa pe mine și mă simțeam înecat de jale și am plâns așa pret de vreo jumătate de oră, au venit asistentele și au bătut înnebunite în ușă, "domnule, sper că nu ați făcut vreo nebunie acolo, ieșiți odată, vă rog" a strigat una din ele, mai inimioasă. M-am îndurat de ele într-un târziu și am ieșit aproape gol dar semeț, am primit apoi vreme de trei zile calmante, am dormit dus, visând fabulos, vise lungi, flamboaiante, cu firul epic extrem de complicat, în care eram când eu, când altcineva, când eu, când altcineva, văzându-mă pe mine. În cea de-a treia zi am visat că eram un urs într-o pădure, rătăceam în căutare de mâncare, urma să vină iarna și nu aveam adăpost, nu îmi găseam bârlogul. Apoi am visat că eram Harap-Alb, eram Harap-Alb în căutarea unei fecioare negre, trebuia să o găsesc și să o duc în bârlog, acolo urma să dormim întreaga iarnă, la finalul iernii ea devenea alba și eu redeveneam om - căci eram Harap-Alb urs. În a cincea zi mi-au dat drumul acasă și mi-au spus că nu am leac. "Nu ai decât să cauți singur, noi nu știm ce să îți mai facem", așa mi-au zis. Le-am mulțumit și am plecat posomorât, m-am dus acasă, am făcut un duș, am râs. Am plecat prin oraș, în prima cârciuma am întâlnit-o pe ea, cântăreața gravă, am admirat-o de la distanță până în seara aia dintr-o iarnă, când am îndrăznit să îi vorbesc. "Doamnă dragă" am strigat eu și am fugit după ea, "lăsați-mă să vă conduc acasă, știu orașul ca pe propria mea palmă, sunt un clovn rătăcitor, din loc în loc mă opresc și le ofer trecătorilor un număr intreg." S-a uitat înapoi spre mine și și-a încetinit pasul. Nu mi-a spus nimic, așa că am continuat, tot mai febril. "Doamnă, sunt un caraghios, vă rog să îmi permiteți să vă însoțesc, vă asigur că nu sunt periculos, mi s-a spus, am și hârtii doveditoare, cu ștampilă, cu parafă." A tăcut în continuare, m-am simțit încurajat. "Vă rog să mă credeți, vă aștept de foarte multă vreme, mă emoționați, în fiecare zi aproape vin să vă ascult, vocea dumneavoastră gravă și melodiile triste mă fac să vibrez, tot trupul meu, e extraordinar, mă simt viu, mă simt viu și prind energie, merg apoi 8 kilometri până acasă, indiferent de vreme, fredonez câte un vers, mai închid ochii, vă văd atât de clar...vă spun drept, cred că sunt îndrăgostit și habar nu am cum se procedează în asemenea cazuri. Îmi dau seama că nu vă cunosc și totuși, rujul absurd, vocea gravă, ochii prea mari, degetele prea lungi, cântecele. Mă simt onorat, pur și simplu onorat și copleșit, nu știu ce să mai spun. Mă epuizează să vorbesc atât." Am tăcut și am mai mers alături de ea preț de câteva minute. "Aici locuiesc" a zis într-un final. "Sunteți minunată și eu vreau să fiu galant, dați-mi vă rog voie să vă sărut mâinile." Nu mi-a permis, mi-a întors spatele și a urcat treptele puțin grăbită. Mi-am plecat privirea și capul și umerii - așadar, asta a fost. Merg în fiecare seară să o privesc, îmi răscolește sufletul și măruntaiele. Mă privește, măcar fugar, în fiecare seară, cu blândețe. În ultima vreme, în timp ce zac sfârșit la mine în odaie, purtăm dialoguri imaginare, o întreb și cunoaște toate răspunsurile potrivite. La urma urmei nu îmi trebuie nimic mai mult. "Sunt un om singur și obosit, doamnă. Dumneavoastră doar mă mai faceți să mă mai simt viu. Mă plimb iernile prin oraș, respir aerul rece, îmi place să il simt pătrunzându-mi în corp, nu-mi știe nimeni gândurile, nu-mi știe nici leacul, nu-l știu nici eu, aș vrea însă să dorm și să visez vise flamboaiante cu dumneavoastră. Cu bine doamnă, cu bine pentru această noapte." 

duminică, 26 octombrie 2014

Nu am găsit

Mi-e poftă de poezie, de poezii. Caut, caut - și nu găsesc ceva ce să exprime ceva ce să rezoneze cu mine în noaptea asta.
Ceva ce să fie frumos și simplu precum aerul rece de afară și ninsoarea și frunzele și să ascundă ceva tâlcuri în cuvinte puține și puternice.
Nu am găsit.
Nu pot să mă culc din cauza asta.
Dar trebuie. E bine și-așa.
Noapte bună.



miercuri, 22 octombrie 2014

Matsuo Basho


Bolnav la drum.
Un vis veştejit
Rătăcind mai departe.










Liniştea
Adânc pătrunsă-n pietre.
Ţârâitul greierelui.

vineri, 17 octombrie 2014

Nişte gânduri

Nu mă pot concentra nicidecum la ce am de lucru aşa că scriu aici, ca să-mi mai pun ordine în haos, ordine în gânduri.
În ultima vreme mă tot gândesc la propriile eforturi, nu foarte fructuoase adesea, de-a accepta, tolera şi chiar iubi lumea în care trăim şi oamenii din ea.
Eram copil mic încă pe vremea când au început să mă revolte şi să mă doară toate cruzimile şi nedreptăţile lumii. Aş fi vrut să fiu un copil şi un om simplu şi credincios dar de când mă ştiu, cel puţin periodic, în mine se dau lupte straşnice si nu reuşesc să văd unde şi cum are loc un Dumnezeu - şi de ce soi o fi dacă o fi - într-o lume a haosului, durerii, cruzmii, răutăţii, mizeriei, diversităţii înnebunitoare, complexităţii enorme, separării, orbirii, morţii. Aşa mi se pare lumea din când în când. Teologii spun - există diavol, diavoli de fapt, şi liber arbitru şi oamenii sunt liberi şi responsabili, nu-i Ăl de Sus vinovat, ei sunt. Eu spun, în bătăliile mele - şi-atunci pentru ce ne aşează fiinţa divină ce e iubire şi milă într-un soi de mic iad pământesc, teritoriu al separării, apăsării, dezorientării, urâtului, păcatului, tristeţii, lucrărilor diavoleşti să zicem, puşi la încercare în fel şi chip, cu voia aceleiaşi fiinţe pare-se? Pentru ce? Îmi displace atât de mult ideea unei lumi în care toată existenţa îţi este un test, ca şi cum ai fi pus aici ca să dovedeşti nu ştiu ce, că eşti vrednic de ceva, că nu meriţi iadul cel mare după iadul cel mic în care trăieşti. Mă revoltă atât de tare. Printre multe alte probleme cu care mă lupt din când în când în mine e asta - pentru ce să aduci pe lume tot mai mulţi oameni, tot mai mulţi copii supuşi aceloraşi încercări, aceloraşi probleme, mizerii, aceloraşi cruzimi, dureri, tristeţi, deformări ale fiinţelor lor precum noi toţi? Pentru ce să aduci pe lume tot mai mulţi potenţiali clienţi ai rupturii, desfigurării, rănilor, suferinţei, morţii, iadului? Şi-apoi eşti liber să fii cum vrei, dar aparent doar o cale foarte îngustă, un fir de aţă plin de renunţări, încercări, reguli stricte urmate cu, nu-i aşa, sfinţenie, e cea potrivită pentru a afla puţină bucurie reală, puţină odihnă, visata mântuire. Câţi dintre noi toţi, din cei de pe lume, vor şi pot să se ţină de o asemenea cale şi de ce, în mod atât de nedrept, e atât de îngustă? Pentru ce să umpli mereu lumea de fiinţe aşa de uşor de pierdut, puse la încercare? De ce ne mai naştem cu toţii şi de ce să fim îndemnaţi să aducem noi şi noi oameni, nenumăraţi, pe lume?
De fiecare dată când mă confrunt cu problemele diverse, mici sau mari, cu pierderile din viaţa mea, cu nedreptăţile şi urâciunile cunoscute şi întâlnite la tot pasul, pun din nou sub semnul întrebării omenirea şi dumnezeirea. Mi-am consumat luni şi ani în care m-au măcinat şi doborât diverse probleme încercând să găsesc rostul meu şi-al oamenilor pe lume, punând asta şi în raport cu căutările mele religioase, spirituale.
Am făcut de-a lungul timpului multe şi mari eforturi ca să găsesc şi regăsesc în mine înţelegere şi acceptare pentru oameni. De când mă ştiu fac asta. Mă fascinează oamenii şi, în acelaşi timp, trebuie să fac eforturi constant ca să îi înţeleg, accept, ca să pot trăi în pace şi în bună înţelegere cu ei în mine şi în lume, aşa cum simt nevoia să o fac.
M-am tot întrebat multe...Mai ales însă m-am întrebat de ce îşi fac atât de mult rău unul altuia şi lumii în care trăiesc, de ce-şi fac atât de mult rău singuri? De ce sunt aşa de nu-ştiu-cum dar prost făcuţi, incapabili să facă lucrurile bune şi bine, pentru ei, pentru alţii, pentru lumea întreagă şi toate fiinţele şi lucrurile din ea? De ce sunt complicaţi, suciţi, creatori şi distrugători de vieţi, culturi, societăţi, mai bune sau mai proaste? Nu ştiu precis...Îmi pierd şirul ideilor. Mai ales mi-au pus mari-mari probleme de-a lungul timpului relele făcute de oameni altor oameni şi altor fiinţe vii. Greu, foarte greu de suportat pentru mine.
Cândva, nu mai ţin minte precis când, am văzut un film, era vorba despre procesul intentat naziştilor după război, cel de la Nurnberg. Era în el un personaj, psihiatru sau psiholog parcă, ce zice la un moment dat un lucru ce mi-a rămas întipărit în minte, un lucru extraordinar de înţelept, mi se pare: "evil is a lack of empathy" - răul uman vine dintr-o lipsă de empatie. Nu am mai întâlnit până acum o definiţie sau explicaţie mai bună pentru răul pe care şi-l fac oamenii unii altora şi altor fiinţe. Doar desconsiderând fiinţa cu care interacţionăm, separându-ne de ea, ridicând bariere uriaşe prin care nu mai vedem şi simţim nimic din ea, doar aşa ajungem să fim capabili să o lovim, rănim, mutilăm, îndepărtăm, ucidem chiar. Mă fascinează de atunci, de-acum mulţi ani, subiectul empatiei.
Ne transformăm unii pe ceilalţi constant. Probabil orice fiinţă ce-şi construieşte straturi peste straturi de protecţie prin care nu mai vede şi nu mai simte alţi oameni face asta pentru că a fost rănită la rândul ei. E atât de uşor să ne îndepărtăm unii de alţii, să ne asprim şi să devenim închişi, izolaţi - şi poate chiar brutali. E atât de uşor să desconsider şi să desconsiderăm fiinţele de lângă noi. Şi totuşi lumea are nevoie de altceva, noi toţi avem nevoie de altceva, aşa cred.
Fiecare din noi oglindim într-o măsură sau alta fiinţele de lângă noi. Le oglindim cel mai des deformat sau incomplet şi interacţionăm cu ele ca şi cum ar fi realmente doar imaginea pe care o construim în noi, cea ireală, incompletă, deformată, urâtă poate, adăugită cu bucăţi din noi şi toate ale noastre. Singura super-putere pe care mi-aş dori-o vreodată ar fi asta - să pot să cunosc oamenii în întregime, să-i simt întregi, să pot să le ofer accepare, alinare, îngrijire, să le pot face clară o cale către ei înşişi şi alţii şi un bine mai mare. Aş vrea să întâlnesc undeva oamenii, după pofta inimii, într-un spaţiu al comunicării şi comuniunii. E un lucru atât de mare şi preţios şi bun şi rar să vezi un om cu oarece claritate, să-l simţi şi să poţi să îi răspunzi învăluindu-l nu doar în acceptare ci şi în căldură, afecţiune. Pentru mine asta ar fi definiţia iubirii de fapt. Aş vrea să fiu un om realmente iubitor, pus în slujba altor oameni. În fine.
Nu am super-puterea dorită. Am o oarece sensibilitate pe care n-o folosesc nicidecum în măsura în care ar trebui în relaţia cu ceilalţi. Şi care nu-mi face viaţa mai uşoară, poate pentru că nu ştiu cum s-o ajut să funcţioneze în beneficiul meu. Deocamdată îmi face în principal viaţa nesuferită, instabilă, haotică pe dinăuntru, mă pierd într-o mare de trăiri copleşitoare, ce mă tulbură şi mă doboară adesea. Uneori mă înnebunesc. Am mai scris despre asta, aici şi aici şi aici. Ajung jos, la pământ, de atâtea ori şi aşa de uşor. Fac eforturi ca să mă pun pe picioare şi mi-e aşa de greu sau peste puteri de prea multe ori. E mult mai uşor să fii insensibil sau să te desensibilizezi, să nu mai laşi nimic să te atingă şi să te proclami puternic. Greu să fii altfel şi să te aduni, să te refaci, sa rezişti. E greu să te suporţi astfel şi eşti greu de suportat pentru alţii.
Graţie sau din cauza aceleiaşi sensibilităţi, cred, am o oarece capacitate de a empatiza cu oamenii şi cu animalele. Încerc să nu o pierd, e preţioasă pentru mine, mi se pare că e printre puţinele lucruri care mă pot face realmente un om mai bun. Empatizez mai ales cu cei pe care îi primesc aproape de mine, de miezul meu. Nu ştiu...Prea multe de spus. Aş vrea să învăţ să fiu un om conectat şi un om mai bun şi mai implicat, să pot să mă dedic altora fără ca asta să mă tulbure, să mă golească de energie sau să mă expună furtunilor şi rănilor de tot felul. Aş vrea să fiu mai puţin fragilă, fără să-mi pierd, în acelaşi timp deschiderea, sensibilitatea, claritatea, capacitatea de a oglindi oamenii în mine şi de a empatiza cu ei.
Să-mi reiau şirul gândurilor. Dincolo de gândul că oamenii au nevoie să afle moduri în care să fie conectaţi, au nevoie de empatie, claritate a viziunii, intimitate, acceptare, am aflat gândul că orice om e în felul lui purtător de răni şi cicatrici. Gândul ăsta îl leg de altceva. Probabil cel mai important lucru pe care l-am învăţat în facultate e acela că suntem cu toţii nu doar rodul propriilor alegeri - pentru că suntem, cu siguranţă, şi asta - dar suntem şi rodul interacţiunilor cu alţi oameni şi cu lumea pe care ei au creat-o şi o creează pentru noi. Lucrul ăsta ne oferă o scuză importantă - împlică însă, în acelaşi timp, şi-o responsabilitate uriaşă. Suntem cu toţii responsabili unii pentru ceilalţi.
Încă vreo două gânduri mă mai ajută să accept oamenii şi să-mi regăsesc atitudinea pozitivă, respectuoasă faţă de ei, atunci când o pierd. Primul ar fi acela că, orice ar face, oricât de prost sau de rău ar fi, fiecare om trăieşte şi acţionează cu credinţa că face ceva bun, conform unei definiţii proprii a binelui. Crimele sau răutăţile realmente perverse, comise cu conştiinţa clară şi deplină a unui rău făcut celuilalt şi a manierei în care celălalt trăieşte acel rău sunt atât de rare. Cel mai odios dintre criminali trebuie de obicei să se separe întâi de celălalt, de fiinţa ucisă, să se rupă de ea complet şi să o desconsidere ca să poată să o ucidă. Şi-n sinea lui cel mai probabil simte că, în felul ăsta, comite un act de justiţie sau reparaţie sau altceva şi face şi-şi face, într-un fel propriu, lumea mai bună. E foarte rar ca un om să se bucure de suferinţa altuia simţind-o în acelaşi timp în el însuşi. Şi e foarte rar un act ce să nu-şi afle o justificare pozitivă, fie ea şi aceea a unei simple plăceri proprii. Un bine presupus. Dubios şi greu de înţeles exact de ce dar gândurile astea mă mai liniştesc.
Cealaltă scuză pe care o mai găsesc omenirii e aceea că fiecare din noi simţim într-o măsură sau alta, într-un punct sau altul al vieţii noastre, poate mai ales în perioada în care suntem în plină formare şi vulnerabili, nevoia de afecţiune. Mi-e greu să explic dar şi lucrul ăsta face oamenii, pentru mine, mult mai uşor de înţeles şi acceptat.
Şi totuşi. Mi-e aşa de greu să fiu în lume uneori.
Cu omenirea sunt împacată în genere.
Cu dumnezeirea nu m-am împăcat prea bine niciodată şi nici nu i-am cuprins prea bine vreodată sensurile sau tainele, ca s-o pot accepta. Dumnezeu e un tip dubios şi foarte-foarte greu de înţeles şi acceptat pentru mine, dacă e acolo. Dar am constatat că am nevoie sa cred în ceva - în Dumnezeul ortodocşilor pentru că-mi vine mai firesc şi pentru că găsesc multe lucruri bune în viziunea teologică ortodoxă asupra divinităţii şi oamenilor şi lumii. Simt nevoia să cred în ceva şi cred într-o măsură măcar, după stare şi puteri. Altfel viaţa proprie, lumea, oamenii, mi se par şi mai greu de dus si de suportat. Asta deşi mi-s dragi toate cele enumerate şi găsesc şi bucurie multă în ele. În fine. Am obosit. 

Obosită

Sunt așa de obosită azi - și acum.
Aș vrea să mă odihnesc, mult și bine, să mă trezesc limpede, liniștită.
Noapte bună.

miercuri, 15 octombrie 2014

Un câmp

Cobor nişte trepte în grabă. Sunt un om grăbit, a se înţelege, trebuie să ajung nu ştiu unde, nu ştiu cum. O să îmi dau seama în curând. Fac semne disperate, încerc să opresc un taxi. Trec multe grăbite prin faţa mea, trec autobuze, trec ambulanţe cu sirene, girofare, faruri, zgomot de motoare. Număr maşinile galbene, maşinile roşii, claxoanele, farurile. Unu, doi, unu, doi, unu, doi. Fug imaginile, fug minutele, ascult sunetul bombastic, îl înregistrez. "Ziarul, ziarul, cumpăraţi ziarul de duminică!", trece un băieţaş negricios pe lângă mine. "Fiare vechi, fiare luăm", refrenul odihnitor al oraşului vechi. Nu vreau ziarul, văd imagini din filme cu ziare rotindu-se în căderea lor, titluri mari, ţipătoare, fotografii alb negru, bârfe, zvonuri, analişti politici, fapte bizare, dudui goale, publicitate. Publicitate, domnilor, publicitate.
Paranoia. Omul de peste drum, cel cu ochelarii negri, mă fixează, mă priveşte insistent de dincolo de ei, crede că nu îl văd - dar îl văd. Aş face o întreagă scenă dar mă abţin. Dau din mână disperat, grăbit. Taxiul, taxiul, să vină taxiul, m-am săturat să aştept.
"Domnule, i-aş zice, du-mă departe, departe de tot, în capătul oraşului e un teren părăsit, mă desparte de el un simplu gard, o să îl sar, acolo mă grăbesc să ajung, mă doare capul, înţelegeţi, nu mai suport, nu, nu vreau o aspirină, am nevoie de acel câmp." Am nevoie, se înţelege. Câmpul pustiu, iarba rară, porţiuni golaşe pline de glod, ici colo o baltă, două, trei. Numărătoare.
Păşesc grăbit pe câmpul pustiu. Am câţiva fiori pe spinare - o fi vreun câine pe aici, pândind? O să îmi muşte din carne. O să sângerez, o să mor de tetanos. Pândesc, număr bălţi. Ici colo urme de benzină, urme de ulei de maşină, urme de cauciucuri, cum or fi intrat aici? Aşa o să fie, o ştiu precis.
Noaptea ce a trecut am avut un vis, un vis bizar şi foarte lung, rătăceam o sută de ani printr-un oraş extrem de plictisitor, trecătorii nu aveau feţe, purtau căciuli îmblănite, ruseşti, în locul feţei aveau însă un gol - înăuntru întuneric. Niciun zâmbet, nicio privire, doar trecători fără suflet, umblând domol prin iadul de o sută de ani, cărând sacoşe, ţinând copii de mână. M-a oprit unul la un moment dat, s-a oprit în faţa mea mai precis, nu a spus nimic, bineînţeles, căci nu avea gură, nici ochi, nici nas, nici corzi vocale probabil. Trecătorul întunecat, cu palton şi căciulă îmblănită, mi-a întins o mână. În mână o vrabie moartă. "Nu o vreau", i-am zis politicos. A dat din cap şi a plecat mai departe, încet, abia mişcându-şi picioarele. Părea posomorât, omul întunecat, fără chip. Și eu am plecat mai departe. Cândva m-am trezit, în odaie era aproape întuneric, aproape lumină. "Mă doare rău capul" mi-am zis. Mi-am făcut o cafea neagră şi foarte tare, m-am trântit în fotoliu, sunt un domn cu pijamale din mătase, bat uşor dintr-un picior, ritmul unui cântec auzit nu ştiu unde, la un moment dat.
Aşa sunt zilele mele. Nopţile vii, zilele moarte, ochii înceţoşaţi, confuzi, fascinaţi. O maşină, două maşini, trei, un taxi vă rog. Opreşte unul.
- Liber?
- Păi cum, de-asta am oprit.
- Am înţeles.
Intru, mă aşez înspăimântat pe bancheta din spate.
- Am nevoie să ajung departe, undeva la marginea oraşului, pe strada X, e acolo un câmp pustiu, îngrădit totuşi, e un loc bun, am nevoie să ajung acolo, ştiţi cum să ajungem?
- Cred că ştiu.
Taximetristul e un tip tânăr, cu o barbă abia mijită, brunet, ochii verzi, un tip chipeş, cu ceva succes în amoruri probabil. Pare mulţumit, liniştit.
- Va supără dacă fumez?
- Nicidecum.
- Am avut azi un client, era foarte nervos...Am mulţi clienţi, ştiţi. Cel mai mult îmi plac cei ce au nevoie de un om cu care să stea de vorbă. Aşa aflu cele mai năstruşnice lucruri. Cunosc nişte colţuri foarte murdare ale oraşului, cunosc oameni răi şi oameni soioşi, oameni serioşi, oameni singuri, cunosc şi domnişoare inocente şi domnişoare dedate pierzaniei. Nu-mi plac intelectualii, cu limbajul lor preţios. Am nasul fin şi sunt un tip decent, ştiţi, chiar decent. Păstrez distanţa, deşi ascult. Dar dumneavoastră nu prea vorbiţi.
- Aşa este. Imi văd de gândurile mele.
Privesc pe fereastră, număr semafoarele, secundele, unu, doi, unu, doi, nouăzeci.
- Mă iertaţi dar nu prea sunt vorbăreţ. Aţi remarcat vreodată că totul are un ritm anume, unul sacadat, mecanic, metalic, repetitiv, iute? Oraşul mă tulbură şi mă oboseşte teribil.
Închid ochii, încep să aiurez.
- Dumnevoastră, domnule şofer, sunteţi un om decent, am înţeles. Nu suntem aşa cu toţii, ştiţi, eu, spre exemplu, nu aş putea să spun asta despre mine, ar trebui să îmi cunoaşteţi gândurile - vă daţi seama că glumesc. Aiurez, domnule şofer, aiurez, am obosit şi mă doare capul. Dumnevoastră visaţi?
- Visez, cum să nu.
- Şi ce anume?
- Am avut un vis interesant într-o noapte. Eram într-o casă, eram la parter, vizitam toate odăile şi nu era niciun suflet înauntru. Plecaseră toţi nu ştiu unde. Ştiam însă că cineva e prezent acolo, mă rodea, obsedant, strigam din când în când "e cineva acolo?" - înapoi nu primeam răspuns, bineînţeles, dar tot simţeam o umbră trecându-mi prin spate. Apoi am ieşit afară, cerul era roşu, parcă luase foc. Am mers pe stradă şi era pustie, nu era nimeni, am mers aşa cale lungă. Am ajuns la un gard, dincolo de gard era un câmp, pe câmp era un om, privea într-o baltă, nu ştiu ce vedea acolo, cerul roşu poate. L-am strigat. Am zis "domnule, dumneavoastră sunteţi, de ce sunteţi aici?". Nu a spus nimic însă, s-a întors spre mine şi avea, ştiţi, un gol întunecat în loc de faţă.
- Extraordinar, ce coincidenţă! Opriţi aici pe dreapta, cred că am ajuns. 

joi, 9 octombrie 2014

Prea mult zgomot

Mi-e mintea așa neliniștită și plină și tulbure. Prea multe gânduri, prea multe întrebări, prea multe posibilități, prea multe potențiale răspunsuri, prea multe cuvinte, mult, mult, mult prea multe din toate. Un proces nesfârșit. Aș vrea să mă pot opri și să-mi golesc mintea de toate și să mă odihnesc. De câte ori nu mi-am mai dorit asta...
Câți oameni nu or fi ca mine? Nu sunt toți așa oare? Îi privești și nu ai idee ce e în ei de fapt, câte gânduri, câte dialoguri, câte monologuri, cât zgomot interior, câtă gălăgie. Umblăm prin lume în aparentă tăcere și înauntru clocotim de gânduri, gălăgie, o orchestră întreagă, instrumente dezacordate, dirijorul absent. Așa umblu eu, cel puțin. De-atâtea ori imi doresc liniște, liniște interioară, putină odihnă. Și nu o găsesc sau o găsesc așa de rar. Caut să fac măcar ordine în haos, muzică nu zgomot, nici asta nu reușesc adesea. De cele mai multe ori nu îmi găsesc liniștea până nu epuizez de îmi pus în scris, într-o formă sau alta, gândurile.

Aș fi vrut să scriu aici câte ceva din ce-am mai citit în ultima vreme despre intuiție și despre modul în care pare-se că funcționez. Mi-am tulburat și înnebunit însă mintea azi într-un roi haotic de gânduri și nu știu în ce măsură o să reușesc să scriu aici ce voiam să scriu. Cred că cea mai bună și concisă descriere a modului dominant în care funcționez ar fi asta. Citesc, spre exemplu, lucruri disparate pe un subiect, adun diverse date, le las să dospească undeva în mine și-apoi mi se năzăresc viziuni de ansamblu, idei unificatoare, planuri, scheme, structuri, legături, modele. Am obsesia întregului, în care totul trebuie să se lege cumva, să-și afle locul potrivit. Când scriu pe aici și nu numai, mi se năzăresc imagini, mi se năzăresc metafore, simboluri, totul curge de undeva fără să fac vreun mare efort pentru asta. M-am învățat de-o vreme să intru într-o stare, o caut tot mai des, îmi execut ritualul, deschid o ușă, aflu o încăpere, mi se descoperă încet interiorul ei și-l descriu - atât. E o stare bună, creativă, entuziasmantă, captivantă și eliberatoare cumva, în același timp. Am apoi parte de puțină liniște.
Ar fi prea multe de zis. Mult prea multe. Vreau puțină liniște, se lasă puțină liniște în mine, mă duc să mă culc.