- O ştii pe bătrâna de la 9? A murit.
- Ei, nu mă aşteaptam. Odihnească-se în pace.
- Da. Mai dă-mi o înghiţitură şi mie.
- Poftim.
- Mă simt atât de singur, ştii.
- Nu ştiu ce să îţi zic.
- Ţi-am spus într-o zi, "dacă mor eu întâi, ceea ce e foarte probabil, să mă îngropi discret, fără tam-tam, cortegiu funerar de zece metri, bocitoare". Tot tacâmul, ştii.
- Iar eşti morbid.
- Da, ce să-mi faci.
- Şi a venit multă lume la ea, zici?
- Nu am spus nimic. Nu ştiu. Iţi dai seama, zace acolo fără suflare, uscată şi rece.
- Hai să schimbăm subiectul.
- Cred că o să merg la priveghi.
- Gata, taci. Mai ia o înghiţitură de aici.
- Îmi place cum şedem noi aici.
- L-ai văut pe ăla ieri?
- Ăla care?
- Nebunul ăla de la patru, îşi târa bastonul pe trepte, i-a ieşit o pisică în cale, i-a servit o înjurătură printre dinţi. Îmi place de el, cu pantalonii lui în carouri şi privirea plină de mânie.
- L-am mai auzit mai devreme, trântind uşile prin casă, în timp ce coboram treptele. Sunt cam abrupte pentru gusturile mele, ştii.
- Mda, ştiu.
- Diseara unde mergem?
- Nu ştiu. M-a chemat femeia aia, nu ştiu dacă o mai ştii, una înaltă şi brunetă, cu ghebă. Femeie muncitoare, cum îmi place mie. Mi-o imaginez spălând podele, deşi habar nu am cu ce se ocupă. Are un aer intelectual totuşi, nu pare chiar proastă. Trebuie să o vezi şi tu odată, cum şade plictisită pe scaun, în tăcere, rumegă nu ştiu ce gânduri, din când în când îmi spune câte o frază goală de sens pentru mine. Pentru că eu nici nu sunt acolo de fapt, îmi văd de călătoriile mele imaginare. Înţeleg câte ceva şi o aprob însă, din când în când. Zâmbeşte nedumerită. Dar rămâne cu mine, mi se adresează cu "drag prieten". Bruneta deşelată, înfrântă.
- Mai bine n-o cunosc, eu ştiu.
- Încă una pe listă. Deunăzi m-am dus la gară, să văd trenurile, mă plictiseam. M-am aşezat pe o bancă pe peron. Mi-a atras atenţia un individ târând un gemantan foarte mare, plin cu etichete, un bătrân. S-a oprit la un moment dat, a început sa privească în zare. A trecut o femeie pe lângă el, zâmbea dar nu lui, zâmbea pentru sine, pentru cine ştie ce gând, ce amorez, dă-o încolo şi pe aia. Ei, şi ăsta s-a uitat la ea aşa, cu toată tinereţea lui pierdută, nu ai fi bănuit dar era înăuntrul lui un domn galant cu ceva succes, un personaj cu demnitate şi cu farmec. L-am văzut pentru o clipă pe dinăuntru dar nu pot să ţi-l descriu acum. M-am dus să îmi cumpăr un covrig apoi şi cam asta a fost tot. Tot felul de oameni se urcă în trenuri, mi se pare fabulos.
- Tot singur mă simt.
- Nu ştiu, zău, cu ce să te ajut. Stăm de vorbă aici, nu e de ajuns?
- E drept că e mai bine. Povesteşte-mi, atunci. Pe cine ai mai văzut?
- Am văzut un individ trist, stătea la coadă, cu o sacoşă în mână. Şi-a cumpărat o pâine si două sticle de bere, săpun şi nu ştiu mai ce. Un tip uscăţiv, cu pielea trasă peste vene, artere, muşchi lungi şi subţiri, oase proeminente. Puţin exoftalmic. Cu o şapcă pe cap. M-am dus la el, zic, "bună ziua", s-a uitat înapoi la mine buimac. "Nu vreţi să schimbăm două vorbe? E un bar aici pe colţ, servim nişte bere, nişte mici", aşa i-am spus şi speram să accepte, poate îl mai înveseleam. În schimb s-a uitat la mine ostil şi s-a grăbit să iasă din magazin. "Treaba dumitale, stimabile", m-am gândit. S-a dus plescăind din şlapi şi cu pantalonii de trening atârnând pe el. Am mai văzut apoi un cuplu interesant, o ţigancă slabă, de vreo 40 de ani, îmbătrânită înainte de vreme, plină de riduri, cu un semn din naştere pe faţă, cu concubinul ei beat - sigur era concubinul - şi vorbăreţ, voia nu ştiu ce de la un om de pe stradă, îl oprise şi îi vorbea cu entuziasm, i-o arăta pe ea, a zis că e nevastă-sa. Apoi am umblat singur pe străzi, m-am aşezat pe o canapea uitată de cineva în faţa porţii. Acolo nu s-a întâmplat nimic. A trecut un câine. M-am ridicat şi-am plecat şi am discutat cu o duduie imaginară după care m-am lăsat dus de gânduri prin alte părţi. Am poftă să umblu şi să umblu, o poftă mare şi nestăvilită, visul meu cel mare, neîmplinit, pierdut în mici drumuri pe străzi. Şi-apoi oamenii, oamenii semi-opaci, oamenii semi-transparenţi, sunt sătul de ei şi totuşi îi văd mereu. Întâlniri cu străini pe străzi, rămân părţi din ei în mine, eu trec nevăzut.
- Am citit ieri un articol stupid, o afacere sentimentală. Îţi spun, numai la astea îmi stă gândul. Sunt un idiot. Nici nu are rost să îţi povestesc. Un imbecil...
- Nu mai exagera şi tu acum. Lasă, stai aici, de vorbă cu mine. Poftim încă o inghiţitură.
- În curând o să îmi iau câmpii şi o să plec. Bani nu mai am oricum. O să îi las o scrisoare de adio vecinului de la patru. Şi ţie una, poate. "Vă rog să mă iertaţi pentru tot deranjul, ştiu că am paşii cam grei, mă auzeaţi tropăind de colo-colo la miezul nopţii, îmi pare rău, eram neliniştit. Acum plec în altă parte, un oraş micuţ de provincie, încep acolo o viaţă nouă. Vă urez şi vă doresc tot binele din lume." Fix aşa o să îi scriu. Ţie nu ştiu ce însă.
- Ei, lasă că îţi vine ţie o idee.
- Ce mai vezi?
- Nimic momentan.
- Mai aştept.
- E mult întuneric în mine.
- Spune-mi o poveste.
- Nu mai pot acum, poate mai târziu, poate mâine.
- Mă duc, atunci, poate la priveghi, la 9.
- Ei, nu mă aşteaptam. Odihnească-se în pace.
- Da. Mai dă-mi o înghiţitură şi mie.
- Poftim.
- Mă simt atât de singur, ştii.
- Nu ştiu ce să îţi zic.
- Ţi-am spus într-o zi, "dacă mor eu întâi, ceea ce e foarte probabil, să mă îngropi discret, fără tam-tam, cortegiu funerar de zece metri, bocitoare". Tot tacâmul, ştii.
- Iar eşti morbid.
- Da, ce să-mi faci.
- Şi a venit multă lume la ea, zici?
- Nu am spus nimic. Nu ştiu. Iţi dai seama, zace acolo fără suflare, uscată şi rece.
- Hai să schimbăm subiectul.
- Cred că o să merg la priveghi.
- Gata, taci. Mai ia o înghiţitură de aici.
- Îmi place cum şedem noi aici.
- L-ai văut pe ăla ieri?
- Ăla care?
- Nebunul ăla de la patru, îşi târa bastonul pe trepte, i-a ieşit o pisică în cale, i-a servit o înjurătură printre dinţi. Îmi place de el, cu pantalonii lui în carouri şi privirea plină de mânie.
- L-am mai auzit mai devreme, trântind uşile prin casă, în timp ce coboram treptele. Sunt cam abrupte pentru gusturile mele, ştii.
- Mda, ştiu.
- Diseara unde mergem?
- Nu ştiu. M-a chemat femeia aia, nu ştiu dacă o mai ştii, una înaltă şi brunetă, cu ghebă. Femeie muncitoare, cum îmi place mie. Mi-o imaginez spălând podele, deşi habar nu am cu ce se ocupă. Are un aer intelectual totuşi, nu pare chiar proastă. Trebuie să o vezi şi tu odată, cum şade plictisită pe scaun, în tăcere, rumegă nu ştiu ce gânduri, din când în când îmi spune câte o frază goală de sens pentru mine. Pentru că eu nici nu sunt acolo de fapt, îmi văd de călătoriile mele imaginare. Înţeleg câte ceva şi o aprob însă, din când în când. Zâmbeşte nedumerită. Dar rămâne cu mine, mi se adresează cu "drag prieten". Bruneta deşelată, înfrântă.
- Mai bine n-o cunosc, eu ştiu.
- Încă una pe listă. Deunăzi m-am dus la gară, să văd trenurile, mă plictiseam. M-am aşezat pe o bancă pe peron. Mi-a atras atenţia un individ târând un gemantan foarte mare, plin cu etichete, un bătrân. S-a oprit la un moment dat, a început sa privească în zare. A trecut o femeie pe lângă el, zâmbea dar nu lui, zâmbea pentru sine, pentru cine ştie ce gând, ce amorez, dă-o încolo şi pe aia. Ei, şi ăsta s-a uitat la ea aşa, cu toată tinereţea lui pierdută, nu ai fi bănuit dar era înăuntrul lui un domn galant cu ceva succes, un personaj cu demnitate şi cu farmec. L-am văzut pentru o clipă pe dinăuntru dar nu pot să ţi-l descriu acum. M-am dus să îmi cumpăr un covrig apoi şi cam asta a fost tot. Tot felul de oameni se urcă în trenuri, mi se pare fabulos.
- Tot singur mă simt.
- Nu ştiu, zău, cu ce să te ajut. Stăm de vorbă aici, nu e de ajuns?
- E drept că e mai bine. Povesteşte-mi, atunci. Pe cine ai mai văzut?
- Am văzut un individ trist, stătea la coadă, cu o sacoşă în mână. Şi-a cumpărat o pâine si două sticle de bere, săpun şi nu ştiu mai ce. Un tip uscăţiv, cu pielea trasă peste vene, artere, muşchi lungi şi subţiri, oase proeminente. Puţin exoftalmic. Cu o şapcă pe cap. M-am dus la el, zic, "bună ziua", s-a uitat înapoi la mine buimac. "Nu vreţi să schimbăm două vorbe? E un bar aici pe colţ, servim nişte bere, nişte mici", aşa i-am spus şi speram să accepte, poate îl mai înveseleam. În schimb s-a uitat la mine ostil şi s-a grăbit să iasă din magazin. "Treaba dumitale, stimabile", m-am gândit. S-a dus plescăind din şlapi şi cu pantalonii de trening atârnând pe el. Am mai văzut apoi un cuplu interesant, o ţigancă slabă, de vreo 40 de ani, îmbătrânită înainte de vreme, plină de riduri, cu un semn din naştere pe faţă, cu concubinul ei beat - sigur era concubinul - şi vorbăreţ, voia nu ştiu ce de la un om de pe stradă, îl oprise şi îi vorbea cu entuziasm, i-o arăta pe ea, a zis că e nevastă-sa. Apoi am umblat singur pe străzi, m-am aşezat pe o canapea uitată de cineva în faţa porţii. Acolo nu s-a întâmplat nimic. A trecut un câine. M-am ridicat şi-am plecat şi am discutat cu o duduie imaginară după care m-am lăsat dus de gânduri prin alte părţi. Am poftă să umblu şi să umblu, o poftă mare şi nestăvilită, visul meu cel mare, neîmplinit, pierdut în mici drumuri pe străzi. Şi-apoi oamenii, oamenii semi-opaci, oamenii semi-transparenţi, sunt sătul de ei şi totuşi îi văd mereu. Întâlniri cu străini pe străzi, rămân părţi din ei în mine, eu trec nevăzut.
- Am citit ieri un articol stupid, o afacere sentimentală. Îţi spun, numai la astea îmi stă gândul. Sunt un idiot. Nici nu are rost să îţi povestesc. Un imbecil...
- Nu mai exagera şi tu acum. Lasă, stai aici, de vorbă cu mine. Poftim încă o inghiţitură.
- În curând o să îmi iau câmpii şi o să plec. Bani nu mai am oricum. O să îi las o scrisoare de adio vecinului de la patru. Şi ţie una, poate. "Vă rog să mă iertaţi pentru tot deranjul, ştiu că am paşii cam grei, mă auzeaţi tropăind de colo-colo la miezul nopţii, îmi pare rău, eram neliniştit. Acum plec în altă parte, un oraş micuţ de provincie, încep acolo o viaţă nouă. Vă urez şi vă doresc tot binele din lume." Fix aşa o să îi scriu. Ţie nu ştiu ce însă.
- Ei, lasă că îţi vine ţie o idee.
- Ce mai vezi?
- Nimic momentan.
- Mai aştept.
- E mult întuneric în mine.
- Spune-mi o poveste.
- Nu mai pot acum, poate mai târziu, poate mâine.
- Mă duc, atunci, poate la priveghi, la 9.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu