Mă scufund în fotoliu, aproape adorm. Îmi țin de urât poveștile mele, nu contează că nu le citește mai nimeni sau nimeni, că-s proaste, că-s bune. Pentru mine au o funcție, au mai multe. Cred că sunt dependentă de ele.
Descărcare de energie, o legătură cu mine însămi, imagini, metafore, adâncuri neștiute vorbind, e bine, e plăcut, e așa de bine să scriu. Nu contează, nu mai contează nimic.
Se-aud artificii undeva afară.
Am nevoie să umblu prin lume, să încerc să fiu prezentă și atât, am ieșit azi, seara, să mă plimb vreo jumătate de oră, cu căștile în urechi, aproape că am dansat pe stradă. Și am privit în jur. Pentru unii e așa de firesc, poate nu înseamnă nimic, mai nimic, ceva ieftin, plictisitor, pentru mine e atât de mult, rețin impresii, lumea și oamenii mă impresionează, mă umplu cu imagini. Nu am o memorie foarte bună, nu știu să am așa ceva, oricum, dar apoi stau aici când simt nevoia și încep să se deruleze gânduri și imagini în mine, imagini diverse și cuvinte, amalgamuri, e atât de frumos, de plăcut. Vin singure, de la sine, se adună, se compun. Stau apoi și încerc să îmi dau seama ce înseamnă toate cele.
Am nevoie să văd lumea, să o simt, să văd oamenii.
Îmi place să privesc fugar în casele oamenilor când merg pe stradă, dacă am ocazia, interioarele caselor mi se par lumi aparte, atâtea povești nespuse, neștiute, misterioase. Oare cum trăiesc? Ce se întâmpla acolo? Interioarele vechi, mobilele vechi, astea sunt preferatele mele. Ma duc imediat înapoi, în alt timp.
Interioarele oamenilor, și mai și.
Îmi place să privesc oamenii din jur, pur și simplu, fără să-i judec, să-i observ. Dar fac asta mult prea rar sau deloc, mi-e cumva nefiresc. Nu privesc afară, privesc înauntru.
Mai departe, mai departe.
Îmi place să privesc oamenii, oamenii oarecare, deși o fac atât de rar, pentru că umblu prin lumea mea de fapt, nu umblu afară, umblu înăuntru și arunc din când în când afară o privire. Și-atunci, și-atunci văd oamenii chiar și pe dinăuntru puțin, dacă sunt atentă îmi comunică așa de multe despre ei, îi simt, văd părți din ei. Uneori pot să îi descriu, alteori lasă urme indescriptibile în mine.
Îmi plac oamenii, nu mă omor după fiecare în parte și totuși, totuși mi se par fascinanți în complexitatea lor, inepuizabili. Oricât i-ai desfășura, oricât ai încerca să îi cuprinzi în scheme, sunt zi de zi inepuizabili, schimbători, vii, complicați, cu un miez numinos, intangibil, lumină, umbre, adâncuri abisale, de neatins, istorii de zi cu zi o mie și una, o mie de file și-apoi încă o mie, zi de zi.
Oamenii nu sunt doar scheme logice suprapuse peste câteva bucăți de carne, nu sunt mecanisme, sunt necunoscuți, sunt altceva, sunt ceruri și adâncuri abisale, sunt metafore, sunt mituri, sunt tipare ancestrale, sunt infiniți, urâți și frumoși.
Adorm.
Somn. Noapte bună.
Descărcare de energie, o legătură cu mine însămi, imagini, metafore, adâncuri neștiute vorbind, e bine, e plăcut, e așa de bine să scriu. Nu contează, nu mai contează nimic.
Se-aud artificii undeva afară.
Am nevoie să umblu prin lume, să încerc să fiu prezentă și atât, am ieșit azi, seara, să mă plimb vreo jumătate de oră, cu căștile în urechi, aproape că am dansat pe stradă. Și am privit în jur. Pentru unii e așa de firesc, poate nu înseamnă nimic, mai nimic, ceva ieftin, plictisitor, pentru mine e atât de mult, rețin impresii, lumea și oamenii mă impresionează, mă umplu cu imagini. Nu am o memorie foarte bună, nu știu să am așa ceva, oricum, dar apoi stau aici când simt nevoia și încep să se deruleze gânduri și imagini în mine, imagini diverse și cuvinte, amalgamuri, e atât de frumos, de plăcut. Vin singure, de la sine, se adună, se compun. Stau apoi și încerc să îmi dau seama ce înseamnă toate cele.
Am nevoie să văd lumea, să o simt, să văd oamenii.
Îmi place să privesc fugar în casele oamenilor când merg pe stradă, dacă am ocazia, interioarele caselor mi se par lumi aparte, atâtea povești nespuse, neștiute, misterioase. Oare cum trăiesc? Ce se întâmpla acolo? Interioarele vechi, mobilele vechi, astea sunt preferatele mele. Ma duc imediat înapoi, în alt timp.
Interioarele oamenilor, și mai și.
Îmi place să privesc oamenii din jur, pur și simplu, fără să-i judec, să-i observ. Dar fac asta mult prea rar sau deloc, mi-e cumva nefiresc. Nu privesc afară, privesc înauntru.
Mai departe, mai departe.
Îmi place să privesc oamenii, oamenii oarecare, deși o fac atât de rar, pentru că umblu prin lumea mea de fapt, nu umblu afară, umblu înăuntru și arunc din când în când afară o privire. Și-atunci, și-atunci văd oamenii chiar și pe dinăuntru puțin, dacă sunt atentă îmi comunică așa de multe despre ei, îi simt, văd părți din ei. Uneori pot să îi descriu, alteori lasă urme indescriptibile în mine.
Îmi plac oamenii, nu mă omor după fiecare în parte și totuși, totuși mi se par fascinanți în complexitatea lor, inepuizabili. Oricât i-ai desfășura, oricât ai încerca să îi cuprinzi în scheme, sunt zi de zi inepuizabili, schimbători, vii, complicați, cu un miez numinos, intangibil, lumină, umbre, adâncuri abisale, de neatins, istorii de zi cu zi o mie și una, o mie de file și-apoi încă o mie, zi de zi.
Oamenii nu sunt doar scheme logice suprapuse peste câteva bucăți de carne, nu sunt mecanisme, sunt necunoscuți, sunt altceva, sunt ceruri și adâncuri abisale, sunt metafore, sunt mituri, sunt tipare ancestrale, sunt infiniți, urâți și frumoși.
Adorm.
Somn. Noapte bună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu