vineri, 29 august 2014

Un loc

Aș vrea să găsesc un loc, un loc pe aici pe planetă sau poate pe Lună sau undeva în mine, un loc de odihnă și de liniște, un loc în care să nu se mai miște nimic în mine. Un loc în care să mă retrag din când în când.
Moarte subită a tuturor gândurilor, peisaj postapocaliptic al emoțiilor, Hiroshima și Nagasaki. Lumină orbitoare măturând totul în cale, ființe carbonizate, zăcând pe pământ.
Să fie poate întuneric, să fie liniște sigur.
Îmi amintesc de-acum multă vreme, aveam un asemenea loc. Nu mai țin minte de când și de unde știam cum e să plutești cu barca pe o apă. Știu că mă fascina senzația. Mi-am construit un loc în minte, îmi imaginam că sunt într-o barcă în mijlocul unei ape, în larg, e mai curând întuneric, nu se aude mai nimic, doar apa puțin, valuri mici lovindu-se ușor de barcă. Și plutesc, plutesc în barcă, puțin legănată. Mă concentram asupra senzației, reușeam să mă liniștesc. Renunțam la toate, la tot, era bine la mine în barcă.
Acum nu mai am un asemenea loc.

joi, 28 august 2014

Un ceasornicar

Nu aș fi scris nimic aici. Și-apoi am ascultat un cântec și mi s-a năzărit un ceasornicar. O imagine simplă deocamdată, atât.
Să vedem ce iese.
Ceasornicarul stă la o masă într-o odaie foarte mică. Are masa plină de mecanisme de ceas și de unelte fine. Poartă pantaloni cu bretele și o cămașă în carouri, are față rotundă, ochii puțin cam bulbucați și sprâncene stufoase, o mustață roșcată cu fire cărunte. În fiecare zi din an șade în odaia lui plină de ceasuri. Trecătorii îl privesc prin vitrină.
Ceasornicarul repară ceasuri și trec orele, anotimpurile. Pe lângă el trece timpul, încet, încet, pe nesimțite. Zilele lui sunt lungi, nesfârșite, ridică rareori ochii din adâncul mecanismelor - roți și rotițe și rubine și arcuri și cadrane de sticlă. Ceasornicarul e singur în centrul universului, în jurul lui se rotesc toate corpurile celeste, se rotesc ritmic, dansează în ecuații, măsoară secundele.
Uneori, rareori, ridică ochii. Își sprijină capul în palmă, zâmbește puțin, spre marea mirare a trecătorilor. Privește în stradă printre literele vitrinei mici. Se-ntâmplă adesea ca tocmai atunci să deschidă cineva ușa atelierului, să intre din stradă înăuntru, închizându-și poate umbrela, netezindu-și puțin paltonul, potrivindu-și puțin pălăria, privind cu uimire în jur, mulțimea de ceasuri și ceasornicarul tot mai bătrân. Îi oferă un ceas bătrânului. Cuvintele schimbate sunt foarte puține, tot mai puține, odată cu trecerea timpului.
Ceasornicarul rămâne apoi iarăși singur.
Trece timpul.

luni, 25 august 2014

O ceașcă de ceai

Unde mi-e mintea, unde mi-e mintea?
Nu mai am minte pentru știință, nu mai am minte decât pentru emoții și frumos. Și oameni și imagini și poezie și cuvinte.
Aștept. Aștept să vină toamna, aștept să visez.
Sunt într-un bar cu pian. Nu beau nimic alcoolic, doar niște ceai. Mă fascinează mâinile pianistului. M-aș duce să îl întreb cum își petrece nopțile, dacă visează clapele, dacă simte în somn textura lor, clapele reci și fine.
Nu știu ce e în sufletul meu, un pian sau un violoncel, un instrument cu sunete fine, delicate, suave, ceva mai înalte sau corzile violoncelului sunând adânc și grav, vibrant și puternic.
Țin în mână o ceașcă de ceai, afară e întuneric, văd luminile prin vitrină, privesc în ceașcă, în ea e poate viitorul, viitorul cald, reconfortant. Nu văd nimic și mă întristez.
Ascult muzică și beau ceai, aș scrie dar nu reușesc, privesc paginile goale, paginile pline, le cântăresc.
Sunt pe o bancă în parc, lumina e slabă și nu știu ce e, poate sunt zorile sau poate e sfârșitul zilei, privesc spre un lac. Urmează să mă ridic și să plec, cu geanta atârnându-mi greu pe umăr, plină cu cărți și manuscrise.
Urmează să plec spre un roman interbelic, un roman cu intelectuali petrecându-și chinuiți de gânduri zilele, pierzând prin baruri nopțile, iubind femei cu rochii largi cu paiete și pene și părul tuns scurt, un roman cu un bărbat slăbănog, cu ochi mari ascunși după niște ochelari rotunzi, șezând la birou și studiind partiturile pentru pian, pășind în salon unde îl așteptă câțiva prieteni, cântând apoi noaptea într-un bar.
Pianistul nu se plânge de singurătate însă sigur o simte, se vede în felul în care pășește, în felul în care îi privește pe cei pe lângă care trece. Din când în când privește mai atent câte o femeie, caută în ea ceva, nu știe nici el ce, o conexiune, o privire blândă, promisiunea unei atingeri. Intră pe ușă cu umerii și capul plecate, își lasă paltonul și pălăria în cuier, pășește încet către bar. Comandă un pahar de tărie, îl duce spre pian. Soarbe încet din el între piese. Cântă cu ochii închiși, nu mai privește partiturile. I se vede pe față, din când în când, o frântură de emoție - sprâncenele strânse, tremurul pleoapelor, o grimasă a buzelor, obrajii supți, mușcați. Uneori își leagănă corpul în ritmul muzicii.
Mi s-a răcit ceaiul în timp ce-l privesc, plătesc, mă ridic și plec.
Strada e goală, pustie, mi-aud pașii pe pavaj, privesc ferestrele cu lumini aprinse și încerc să-mi imaginez viața celor din odăile pe care le întrezăresc.

sâmbătă, 23 august 2014

Fugară

Mi-am amintit ieri, umblând pe munte, de niște vechi vise, vechi dorințe de-ale mele.
Când eram mică și eram foarte supărată și plângeam în vreun colț se întâmpla să îmi doresc să fug de acasă, se întâmpla destul de des în asemenea momente de fapt, îmi făceam atunci planuri - îmi imginam unde o să mă duc, îmi făceam calcule, mă gândeam cum aș putea să fac să supraviețuiesc. Nu mergeam prea departe cu gândurile de cele mai multe ori, mă vedeam mai ales prin oraș, îmi imaginam uneori, îmi amintesc acum, cum o să reușesc să îmi cumpăr pâine și poate niște salam, nu știu de ce.
Soluția mea preferată, totuși, era una inspirată dintr-un desen animat, un serial cu o fetiță ce-și căuta parcă tatăl și umbla singură prin lume. Din câte imi amintesc, la un moment dat, fetița găsește un adăpost undeva în pădure, se stabilește acolo. Ce m-a fascinat și mi-a stârnit mult imaginația e faptul că, acolo în pădure, ea are un cuptor, are o plită și își face singură focul și face singură dulceață și poate și alte lucruri, nu mai știu ce - că se descurcă singură, pe cont propriu, e esențialul. Aș fi fugit și eu în pădure.
Mă atrage și fascinează și acum același soi de trai, același soi de evadare, aceeași manieră de a supraviețui atunci când vrei să fugi de acasă, să fugi în și din lume.
Aș fi foarte fericită în casa mea mică, într-o poiană, lângă pădure. Aș avea un cuptor, aș avea câteva oale, câteva strachini, câteva ulcele, câteva linguri, furculițe, un cuțit foarte mare și unul mai mic, aș avea și câteva borcane. O masă, un scaun, câteva rafturi, un pat, o cămară. Două ferestre, una spre sud și una spre est. Aș strânge ierburi, mai ales cimbrișor și sunătoare, crenguțe de afin, trei frați pătați, apoi muguri de brad, apoi cine mai știe, aș cunoaște atunci toate ierburile, le-aș culege la timpul lor, aș ști când înfloresc, aș ști când sunt tocmai bune. Aș pregăti necunoscute leacuri cu ele, aș folosi și ceară, aș folosi rășină, aș folosi seu de oaie, aș folosi alcool, aș folosi rouă și apă de ploaie. Aș culege afine și zmeură și merișoare. Aș face dulceață si gemuri, le-aș usca la soare. Aș strânge ciuperci - hribi, opintici, rășcovi și gălbiori, altele. Aș cumpăra, din când în când, rareori, de la ciobani sau coborând o zi până-n sat, brânză, mălai, cartofi, alte câteva legume, sare.
Aș tăia lemne în fiecare seară. Aș face focul, m-aș încălzi înfășurată în pătură pe un scaun mic, lângă sobă, mirosind fumul, cenușa, păzind văpaia. Aș bea apă și afinată și ceaiuri. Aș dormi pe un pat tare de scânduri, pe-o saltea din paie. Mi-ar mirosi casa a fum, a cetină și-a rășină, a lemn și pământ, uneori a umezeală. Mi s-ar aspri pielea și mai tare, s-ar strânge în riduri, s-ar crăpa de la umezeală și vânt, s-ar colora, s-ar înnegri de la soare. Părul mi s-ar deschide la culoare, aș umbla cu el strâns, aș purta căciuli călduroase, împletite în seri și nopți lungi. Și pantaloni ieftini de trening, vârâți în ciubote de cauciuc, bluze lălâi, pulovere verzi și pulovere cu dungi late multicolore, veste de fâș, maieuri albe și izmene și chiloți, toate foarte largi și foarte confortabile.
Aș mânca și mămăligă și fragi și smântănă. Aș bea lapte proaspăt muls. Aș ține o vacă poate, aș lăsa-o prin preajmă la păscut, iarna aș ține-o într-un grajd lipit de casă. Aș cosi, aș face fân, m-aș bucura zilnic, nemaipomenit, de mirosul lui. Și-apoi de mirosul umed și proaspăt al pădurii.
Aș umbla mult, mult de tot, pe văi și pe culmi, aș ști toate împrejurimile, aș ști drumurile zilnice ale ciobanilor, oile, câinii, copacii bătrâni și copacii tineri, cioturile acoperite cu mușchi, locurile din care pot fi culese toate roadele pădurii, locurile în care umblă fiarele, răsăritul și-apusul în toate anotimpurile, toiul zilei și orele, norii și vântul și semnele vremii, stelele, constelațiile, sunetele și urmele animalelor. Aș ști mersul lunii, al anotimpurilor, al vegetației.
M-as mira de-apariția străinilor, i-aș primi bucuroasă din când în când, i-aș descoase puțin, aș afla puțin din viața lor si a lumii.
Aș sta pe prispă privind împrejur, aș purta dialoguri interioare o vreme, m-aș cufunda apoi în tăcere. Aș mai simți în mine doar atât - netulburat, nestăvilit, simplu, liber și puternic, suflul pădurii, pajiștii, muntelui. 

marți, 19 august 2014

Scriu

Mi-am facut un soi de ritual din a scrie noptile. Cel mai bine, liniștitor, e când șed singură într-un colț confortabil, ideal răcoros, îmi vine o idee, îmi vine o imagine, le las să se desfășoare, totul curge, înflorește, se țese atunci.
Pentru ritm, muzică.

Mi-ar plăcea să am un birou, un birou de scriitor, în pauze să mă ridic de pe scaun și să dansez. Să șed și să născocesc povești și poeme în proză. Să visez. Pentru uzul propriu și, poate, nu numai.

Azi mă văd colindând, pe lumină, străzile. Port pantofi confortabili fără toc, roșii probabil, o rochie și ochelari de soare, din când în când, ca să-mi ascund ochii. Mi-am pieptănat frumos părul, împletit cumva, cu cărarea într-o parte. Port o geantă simplă și maro din piele și-un pulover - și cine mai știe ce. Cumpăr flori de la colțul străzii, crizanteme probabil, le duc sus, la etaj, în apartament.
Mă văd umplând o vază cu apă, așezând în ea florile, așezându-le pe o masă în mijlocul încăperii. E semi-întuneric, ferestrele au jaluzele din lemn. Lumina e de-apus.
Serile și nopțile mi le petrec în balcon, balconul îngust cu balustrada mică din fier, șezând, privind și-așteptând. Beau vin și cafele, stau trează până târziu în noapte, până in zori poate. Număr trecătorii. Domnișoarele cochete, domnișoarele stricate, domnii galanți, țiganii jerpeliți, burtoșii nonșalanți, vânzătorii ambulanți, polițiștii în ture de noapte, rătăciții, cerșetorii, fugarii, amanții, singuraticii la plimbare. Dintr-un sertar din casă iau mereu un teanc de vederi, le revăd pe toate, le recitesc. Fumez, pierd șirul țigărilor. Am vocea joasă și gravă când salut, din când în când, câte-un vecin sau un trecător mai interesant, ce merge buimac mai departe. Balconul e al odăii cu pat.
Lângă pat am un pick-up, ascult discuri vechi, cu melodii desuete, cumpărate de pe marginea străzii. Ascult muzică și, din când în când, dansez. Câteodată mi-s pașii foarte apăsați, scârțâie și trosnește parchetul, atunci vecinul de la parter, bătrân uscat cu ochii albaștri, urcă până la etajul meu și țipă până încetez.
Mă așez într-un fotoliu și zac, citesc ziare, adun foile risipite pe podele, iau cărți de pe rafturi, le răsfoiesc.
Ies pe balcon, privesc, aștept. 
În fiecare noapte aștept.
Zorile, ziua de mâine, orele fugind, plimbările, toate ființele străine, stranii, conexiunile, singurătățile, tăcerile, lucrul, tramvaiele și autobuzele, pauzele de masă, biroul, scrisorile, stiloul, facturile, întâlnirile, privirile, gesturile mici, vocea, vocile, mâinile, pâinea cu unt de dimineață, cafeaua cu lapte, masa de prânz, după-amiaza și străzile pline de oameni, claxoanele, muzica, vânzătoarea grasă de flori de la colțul străzii, ziarele, bicicletele, pantofii, discurile pe trepte, cumpărătorii, inspirația, foamea din timpul nopții, setea, ochii umflați si roșii, ritmul, muzica, amintirile, vederile, cuvintele, trecătorii. 
Scriu, scriu cu un stilou pe un caiet, uneori rup și expediez prin poștă teancuri groase de foi în plicuri mari și albe. Spre necunoscut.

Mâine plec în munți.


duminică, 17 august 2014

Nimic

Stau aici și aștept să știu ce trebuie să scriu. Ce vreau să scriu. Nu știu.
Am început să ascult la nesfârșit aceeași piesă pe care o ascultam și as'noapte, îmi place așa de mult și nu știu de ce mi se pare că e un cântec de toamnă. 
Nu știu.
E noapte, nu știu despre ce să scriu astăzi.
Atât. 
Mi-ar plăcea să visez ceva frumos înainte să adorm, ceva bun de descris, mi-ar plăcea dar azi nu mi se năzare nimic.
Nu, chiar nu știu, prefer să rămân tăcută în adâncurile mele, spirală în mine, cocoloș.
Sub apă astăzi, în bazinul de vreo 3 metri adâncime, încercând să ating podeaua cu picioarele. Am reușit, am rămas nemișcată privind în sus, albastrul și lumina, bulele de aer. Sub apă e liniște, atât de liniște, îți vine să rămâi acolo, privind în sus în tăcere, așteptând, așteptând nu știu ce.
Apa și albastrul, liniștea, atât.
Noapte bună.

sâmbătă, 16 august 2014

Răcoare și jazz

Mi-e greu să mai adorm fără să scriu înainte. Să-mi descarc toată tensiunea nervoasă prin degete, degete apăsând taste, litere alcătuind cuvinte, fraze. 
Ascult muzică și mă plimb prin mine. 
Văd o alee și un parc, e toamnă și e răcoare, port un palton larg și lung până la glezne, un șal sub care mi-am îndesat și părul, lumina becurilor de pe alee e foarte caldă, portocalie aproape, în dreapta sunt bănci, în stânga copaci. Ici și colo sunt bălți.
Nu știu unde merg. 
Merg poate la o petrecere simandicoasă, într-o odaie foarte mare, o încăpere cu fotolii de piele neagră, un ventilator atârnând din tavan, o fereastră mare dând spre bulevard, femei cu rochii elegante și ochi prea machiați, fumând fără grabă în timp ce ascultă, ca și mine, niște jazz, apoi bărbați privindu-le galeș, fermecați.
Merg poate la o întâlnire, un bărbat mă așteaptă pe o bancă puțin mai departe în parc, încearcă să-și încălzească mâinile, privește copacii și frunzele, privește trecătorii, își plimbă mâinile prin păr și prin barbă, își potrivește fularul, mă așteaptă înfrigurat în vreme ce eu pășesc alene, clătinat.
Poate nu merg nicăieri, poate mă plimb fără țintă într-un acces de nebunie, un acces de melancolie gravă, e frig și e toamnă, e ceață și întuneric, aerul e umed și proaspăt, hainele călduroase, mă ascund în ele, în mine plutesc în tristețe, am ochii umflați de plâns, de lacrimi, mă clatin pe alee, mă simt amețită, beată, sfârșită, zâmbesc nervos trecătorilor cu care mă intersectez.
Poate că merg într-un bar, acolo urmează să stau într-un colț și să beau în tăcere privind prin încăpere, barmanul obosit spălând pahare, bărbați pierduți încercând să uite de toate, de tot. 
Merg și spre o casă veche, deschid o poartă, trec pe sub o boltă de viță de vie, privesc iedera suită pe ziduri, ușa mare, masivă, o lumină la o fereastră, o clipă înainte să dispară. Inspir aerul rece de toamnă adânc, închid puțin ochii, mă liniștesc. La intrare îmi las umbrela, ghetele, paltonul și șalul. Casa miroase a vechituri, cărți prăfuite, mobile masive din lemn întunecat, fum de prin vechile sobe. Merg pe un coridor, în capăt pe dreapta e vechea mea odaie, geamul meu dă spre stradă, lângă el am o masă, lângă masă un pat. Închid ușa cu grijă, să nu fac zgomot, e târziu în noapte și-n jur toată lumea preferă să doarmă. Mă întind pe pat, privesc spre tavan. Îmi simt corpul tânăr, obosit și înfrigurat. Închid ochii - zăbovesc printre gânduri, visez. Sunt într-un parc și cineva poate că mă așteaptă.

duminică, 10 august 2014

Jazz

Mi-a venit să ascult niște jazz. Am început să visez. 
În noaptea asta sunt altcineva și dansez, nu oricum ci într-o seară răcoroasă, undeva pe malul mării, pe o terasă acoperită, un local cu podeaua din lemn, luminat de multe becuri atârnate din tavan, gălbui și foarte slabe. Pe jazz. Undeva prin anii '40, la sfârșitul războiului. Aș purta o rochie frumoasă, cu mâneci trei sferturi și fustă cloș (nu știu dacă se purta așa ceva pe atunci), înflorată desigur, dintr-un material fin și vaporos. Aș dansa cu un bărbat purtând pantaloni cu bretele și-o cămașă simplă, albă, un bărbat cu mâini transpirate de emoție, ce-ar închide din când în când ochii ca să se bucure pe dinăuntru, să viseze frumos. Ne-am opri din când în când, ne-am îndrepta spre marginea terasei, ne-am sprijini pe balustradă și-am privi spre mare, prin întuneric. I-am vedea spuma albă, am auzi valurile. Adesea ne-am pierde prin gânduri, uneori el și-ar aminti războiul, s-ar posomorî. M-aș apropia mai mult de el atunci. Și-ar aprinde o țigară, ar fuma-o.
Ne-am întoarce apoi să dansăm.

joi, 7 august 2014

O poveste scurtă

Am născocit, mi s-a năzărit o poveste scurtă, proastă, siropoasă probabil, cum îmi place mie. O văd de vreo două zile cu ochii minții, am tot încercat să o scriu, abia azi am reușit să o termin.

În fiecare dimineață, în zori, Anton pleacă spre mină. Se trezește la 4, pune apă la fiert, își ia ceașca din dulapul albastru, pregătește în ea ceaiul - toarnă peste ceaiul negru ieftin apă fierbinte, privește încântat aburul. Mănâncă întotdeauna două felii de pâine neagră. Ana se trezește puțin mai târziu. Se așează la masă pe scaunul opus celui pe care stă el. Cu ochii umflați de somn încă, se privesc în timp ce mănâncă. Uneori, pe mușamaua veche, roasă, își lasă, întinzându-le, mâinile - și le odihnesc împreună, împreună palmele, degetele, împreună mâinile. Se spală, se îmbracă amândoi. Ea rămâne acasă, el pleacă spre mină, încetișor.
Uneori, vara, când ziua e lungă, printre blocuri, pe alei, printre ierburile câmpului, vede primele raze de lumină ale zilei, calde, galbene, portocalii, spintecând albastrul. Privește umbrele. De obicei vede însă doar siluete întunecate, mult negru, forme în nuanțe nesfârșite de gri, risipite prin întinsul întunericului. 
Aerul dimineții e rece și proaspăt în fiecare zi. Undeva, aproape, sunt munții. 
Ajunge la mină printre primii, își pune hainele de lucru ponosite, gri. Mina e veche și adâncă, foarte adâncă. Coboară în ea cu un lift vechi care scârțâie. Înăuntru e cald și e plin de praf, respiră cu greu. Fiecare miner poartă cu sine, pe cască, o lumină - din când în când, prin beznă, li se intersectează privirile, atunci răsar din întuneric fețe urâte, cu pielea transpirată, unsuroasă, plină de praf negru, suvițe de păr ieșite de sub cască, fire de bărbă nerasă. Apoi albul ochilor, pupile contractându-se înnebunite de violența luminii, priviri aspre, amare, încruncișându-se. Înăuntru sunt multe și adânci tăcerile, se-aud mai mult zgomotele moarte ale utilajelor vechi, uneltelor, cărbunilor.
Au pauză de masă, mănâncă atunci la mese lungi, luminați de becuri slabe, orice li se pune în strachini. 
La sfârșitul zilei, șiruri de bărbați sfârșiți, mirosind greu a sudoare, se îndreaptă spre ieșire. Nu mai au apă în sala de baie uriașă a minei. Pe străzile orașului mic umblă atunci, printre blocurile lipsite de balcoane, pe sub sforile ticsite cu haine atârnate între ele, printre casele mici scăpate de demolare, mineri posomorâți, negri și gri, târându-și picioarele. 
Anton ajunge acasă printre ultimii, intră alene în curte, privește pietrele, firele de iarbă, praful, își privește picioarele. 
În casă îl așteapta Ana în bucătărie. O privește puțin, îi mângâie obrajii cu mâinile murdare. Apă caldă nu au - așa că fierb într-un cazan mare apă cât să umple o parte din cadă. Peste ea lasă să curgă, zgomotos, apă rece.
În cadă Anton se spală cu migală, bucurându-se. Ana stă uneori și îl privește, alteori îl ajută să se spele. Îi spală cu grijă mâinile. În urmă apa rămâne murdară și rece.
În fiecare zi, după baie, îl ajută să se îmbrace cu lenjeria curată, cămașă, pantaloni - și tot ce mai trebuie. Apoi Anton pleacă să cumpere pâine. 
Pleacă pe bicicletă, pedalând fără grabă. Ascultă atunci zgomotul roților pe aleile pietruite, vede praful ridicându-se în lumina caldă a serii, copii fugărind un câine, bătrâni pe la porți, bărbați fumând la ferestre, bărbați șezând pe bănci, îmbătându-se, femei cărând sacoșe grele pe trotuare. Privește cerul și norii, vede lumina pe fețele tuturor oamenilor pe care îi întâlnește, îi salută discret, în tăcere. 
Se întoarce cu pâinea neagră pe întuneric.

Somnul

Încerc să scriu o poveste dar nu pot. Sunt obosită, așa de obosită, aproape adorm în fotoliu.
Îmi place atât de mult să scriu, aș face asta tot timpul, vai, mă repet, am mai spus asta, am mai spus.
Sunt obosită, nu mai pot.
Nu pot să îmi termin povestea - adorm aici, adorm în fotoliu, o să visez un vis nemaipomenit, tridimensional, paradoxal, epocal.
Adorm, somn, somn, pic în somn, se lasă întunericul, duse sunt gândurile, dus e tot, dus pe apă, dus.
De două seri încerc să mai scriu, nu mai pot.
Adorm.