joi, 31 iulie 2014

Calmul

Sunt destul de calmă, nu prea mai am cuvinte, mi-au obosit adâncurile. 

Ce lucru scump, prețios, neprețuit - să fiu calmă. 

Sunt calmă când stau pe jos, pe pământ, prin iarbă, sunt calmă când merg și stau mult de tot pe afară. 
Sunt calmă la munte și la mare. 
Sunt calmă privind și ascultând valurile. 
Sunt calmă în apă. 
Sunt calmă când scriu cu stiloul încet pe caiet, la bibliotecă. 
Sunt calmă când mă ține un om drag tare în brațe - sau când îl țin. 
Sunt atunci mai calmă sau calmă, mă înfășoară și-l înfășor într-un strat ocrotitor, benefic, o oază de liniște, de odihnă.
Sunt calmă când epuizez gândurile, cuvintele. 
Sunt calmă de atâtea ori totuși - mi-e greu acum să le enumăr.

Mă repet pe aici. 

Mi-e lene.

Aș vrea să cad oriunde, oriunde în aer liber, să cad și să șed cu burta-n sus, am mancat prea mult, prea mult harbuz (pepene verde, pentru necunoscători), ascult muzică, în fotoliu e răcoare, în minte se mișcă de colo-colo lucruri, dar nu prea mult, nu prea haotic, ascult niște muzică, asta am mai spus-o.

Viața e mult mai simplă când te încovrigi în tine, o spirală mică pe dinăuntru. Nu ceri nimic și-ți place să fii singur. O cugetare.

Aș vrea să privesc întreaga omenire cu calm, liniștită, egală - să inspir aer adânc, să-mi umplu încet plămânii, să privesc oamenii cu adâncurile calme, să-i văd pur, simplu, să expir tot calm, calmul. 
Să eman liniște, căldură.

Cât ține calmul? Poate câteva clipe, o oră, mai puțin, poate o zi întreagă.  

Nu mai sunt așa de calmă, nu știu. 
Abia aștept să îmi beau cafeaua mâine dimineață.


duminică, 27 iulie 2014

Zborul

Într-o noapte mi-a zis cineva o poveste din copilărie, m-a impresionat și mi-a rămas în minte. Din ea, de dragul de-a scrie, am răstălmăcit câteva rânduri.

Când eram mic îmi doream să îmi iau zborul.
Eram tăcut și umblam singur pe coclauri.
Aș fi fost mulțumit să plutesc pentru o clipă - sau măcar pentru vreo oră.
Aș fi fost atunci liber, plin de încântare, plin de bucurie, de mirare. Aș fi închis ochii, lumea ar fi devenit brusc goală, ușoară, ar fi rămas doar o adiere purtându-mă nu se știe unde.
Adesea priveam cerul. Uneori mă apuca, arzător, dorul. Mă urcam atunci pe o piatră, mă urcam pe o treaptă, mă urcam pe stânci, mă urcam pe o scară, mă urcam pe casă, mă urcam în copaci și mă aplecam, în balcon, peste balustradă. În jur era aerul - rece și proaspăt, cald și năpraznic, ușor, nevăzut, limpede. Întindeam mâinile - îmi plăcea să simt aerul pe piele, un soi de mângâiere.
Mi-ar fi plăcut să am aripi - fără ele am încercat, zadarnic, de toate.
Din când în când, privind totul de sus, închideam ochii, așteptam puțin curajul, îmi trăgeam puțin sufletul. Mi se înmuiau picioarele. Atunci mă aruncam, mă aruncam delectându-mă, puține clipe, înainte să ating iar, apăsător, pământul.

Îmi plac mult poveștile.  



sâmbătă, 26 iulie 2014

Munții

În noaptea asta aș pleca să colind munții.
Prin munți e liniștea, acolo vine liniștea uneori, am prins asemenea liniște cândva - era iarnă, bătea vântul, era totul plin de zăpadă, cerul era foarte senin, ne ardea soarele. Ne-am oprit să privim spre o vale - atunci a tăcut totul, au tăcut toate, peste întreg pământul s-a lăsat liniștea, nemărginită, netulburată, preț de câteva clipe, preț de câteva minute, cine mai știe, liniștea.
Pajiști, pajiști pline de ierburi și flori, pe ici și colo, ascunși, fragii.
Copacii și crestele și potecile.
La Lucina sus pe platou fug caii uneori, alteori umblă încetișor, rup firele de iarbă și de cimbrișor, molcom, cu simplitate. Zilele astea trebuie să fie înflorită sunătoarea, trebuie să fie peste tot plin de afine. Peste nu mult timp or să cosească ierburile, florile, tot aerul o să fie plin de parfum, vine vremea fânului.
Mi-e dor de munți, aș vrea să urc și să urc și să urc, să merg trei nopți și trei zile prin codri, pe creste, pe pajiști, să fac un efort atât de mare, să ajung la epuizare, să piară atunci din mine toate neliniștile, toate incertitudinile, toate apele tulburi, toate frământările. Să rămână doar liniștea. 

vineri, 25 iulie 2014

Rădăcini

Când eram prin liceu, aveam vreo 16-17 ani cred, a murit bunicul. Era vară. În toamnă a murit și ultima bunică, apoi un unchi. Pe la 14 ani murise bunica, mama mamei - cum mi s-a răsturnat lumea atunci, ce tristeți lungi, îndelungi, nesfârșite apoi. Nu-mi amintesc acum mare lucru din anul cel cu multe morți, motive de tristețe doar, încă un an de tristeți, tristețea cea mare din vară, din toamnă apoi, din iarnă, din anul următor cu siguranță. Și nu numai. 
Aveam pe atunci camera mea, acasa la mine. Îmi amintesc lungi ore petrecute desenând într-un caiet cu foi cam gălbui, la masa din camera mea, la lumina unei veioze cu abajur roșu. Fusesem la București, acolo eram când am aflat că a murit bunicul, fusese o vizită frumoasă, senină, până atunci. Am făcut și fotografii, din câte țin minte. Printre ele una la Hanul cu Tei, în curte. Am început să desenez, nepricepută dar cu mare migală, curtea interioară a hanului. Mă ajuta cumva să desenez. Mi-am petrecut așa îndelungi ore, seri, zile. Pe fundal, nu mai știu din ce motive, pentru că mi le cumpărase tata probabil, mi-am pus și-am ascultat și tot ascultat și ascultat trei CD-uri cu Maria Tănase. De-atunci, de când am ascultat melodiile ei stând la mine în odaie și desenând ca să îmi ostoiesc tristețile, am îndrăgit nespus muzica Mariei Tănase. 
Cu Maria Tănase a început dragul meu mare și nespus pentru tot ce e țărănesc. Cu ea și cu bunicii, cu moartea lor, cu pierderea lor și a ceea ce era un colț de rai pentru mine, a lumii lor - o casă, o curte, sentimentul că pot oricând ieși din casă, că-s liberă să ies, fără să cer voie de la mama sau să dau înștiințare că ies din apartament, aerul, serile liniștite, băile în butoiul cu apă de ploaie sau picioarele spălate în ligheanul cu apă încălzită la soare, băile în șură sau în casă în vană, fructele, căpșunile ca fragii, mâncate cu smântână și cu mămăligă, roșiile și mărarul și tot ce mai era în grădină și toate plantele din care mă străduiam să fac leacuri, după-amiezile petrecute de una singură în curte, fierbând leacuri pe plită, în capace de tablă și recipiente de medicamente, ascultând guguștiucii, mirosul de cartofi fierți în coajă cu urzici, trenurile trecând pe linie, sigiliile culese de pe linie, trenul de Mosciva și locomotiva cu abur, gara, toloaca, grădina și cele două grădinițe, măturatul curții, via, pompa de apă, lăcrămioarele, pătura pe care ședeam în iarbă, în curte, șura, șepticul jucat cu bunicul, piesele de domino cu care deveneam arhitect, sobele, răcoarea din camera de dormit, mobila toată, tvr-ul noaptea la televizorul alb-negru, sforăitul bunicilor, cele patru odăi, cămara, sala sau holul, nu mai știu cum îi zicea bunica, gangul, florile din gang, brazii din grădiniță, coacăzele, florile din grădinițe, menta, porțile, portițele, gardurile, câinii, trandafirii, merii, perjul, turtele coapte pe plită, chișleacul, cartofii copți în rolă, ceaiul aproape roșu de tei, ceainicul roșu și cănile în care îl beam, cafeaua cu lapte, pernele și plapumile și cuverturile, mașina de cusut, merele și gutuile pe dulap, prăjiturile, mălaiul, pâinea, borșurile, ouăle prăjite de bunic, bunica gătindu-mi ceva bun, neapărat, de fiecare dată când veneam, scaunul bunicului, cu trei picioare, bastonul lui și plimbările lui pe timp de noapte, ochii lui albaștri, ochii albaștri ai bunicii, serile în care jucau table, mirosul casei, ușile, covoarele de pe jos, carpetele de pe pereții bucătăriei în care domeau bunicii, paturile lor separate, bătrânești, o rochie în dungi a bunicii, dulapurile, fotografiile vechi scoase rar din adâncul unuia dintre ele, iarba din curte, aleile ducând de colo-colo, geamurile, veceul de peste drum de cotețul găinilor, găinile, cușca câinelui, grajdul si porcul, lemnele, dulapul masiv din bucătăria de vară, găurit de cari, mirosul din casă, hainele dintr-un cuier, apa Sucevei, lunca și melcii, cochiliile mici, lutul gri, pietrele, focul în grădină, verile, iernile, sărbătorile cu mătușile, unchii, verii, verișoarele, părinții, frații, bunicii, mesele mari, veselia, jocurile, toate...și-atâtea și-atâtea altele.
M-am întristat.

joi, 24 iulie 2014

Starea

Vreau să îmi umplu urechile și mintea de muzică, să nu mai știu de nimic, să mă încovrig în mine, să mă odihnesc, să-mi fie bine înăuntru, o baie în apa mării.


Muzica și dansul.
Tăcerile și cuvintele,
Ochii și cu genele,
Buzele, sprâncenele,
Parcă spunea ceva un vechi cântec
Despre asta -
Cacofonia.
Oamenii.
Ascunzișurile,
Înnebunitor, nebunia.
Simțirea, nesimțirea.
Lehamitea.
Tăcerea.
Oboseala.
Odihna.
Calmul.
Versurile, muzica.
Scrisul.
Somnul.

Asta

luni, 21 iulie 2014

Grâul

Nu mă mai ajunge somnul.
Mă visez plimbându-mă printre lanurile de grâu de una singură, respirând aer parfumat de sfârșit de iulie, înmiresmat de pârgul tuturor ierburilor, mergând kilometri peste kilometri pe câmpuri, pe cărări, pe la poalele și prin creierul munților.
E ceva atât de frumos, de liniștitor, de odihnitor, de calm în toată lumea vegetală, în pământ, în roadele lui, apoi în animalele simple, calde, bune.
M-aș culca oriunde pe pământ, în aer liber, aș dezgoli câte un bob de grâu și l-aș roade, nu m-aș mai întoarce.


miercuri, 16 iulie 2014

Emil Brumaru

Pentru că nu mă pot concentra la altceva recitesc lucruri vechi, scrise de mine prin alte părți ale internetului. Printre ele, am găsit niște fragmente decupate din scrierile lui Emil Brumaru - le iau de acolo și le mut aici, sunt prea frumoase. Păcat că nu au diacritice - mi-e prea lene însă acum să le pun.

"Tin minte o seara cand, la Dolhasca, pe intuneric, m-am dus in gradina, intre copacii din spatele casei, am ingenuncheat si m-am rugat lui Dumnezeu sa nu-mi ia poezia, sa mi-o deie mereu, mereu. Nu eram patetic, eram speriat, simteam ca pierd ceva definitiv, desi pe atunci scriam, umblam nauc de versuri, le pandeam si le prindeam uneori."

"Cred ca fac parte din categoria acelora care, ca si "sarmanul" Makar Alexeevici Devuskin, v-ar scrie scrisori chiar daca ar locui in acelasi bloc, la apartamentul 33, sa zicem!"

"Ce elegant trece timpul lui Turgheniev!
<<Mai trecura cativa ani. Era o zi rece de toamna cand, in fata celui mai mare hotel din Orasul S***, resedinta guberniei, se opri o caleasca. Din ea cobori un domn...>>Ai impresia ca domnul s-a urcat, dezinvolt, in caleasca in urma cu "cativa ani", care "trecura" doar ca el sa poata cobori, intr-o "zi rece de toamna", "in fata celui mai mare hotel din Orasul S***, resedinta guberniei..."! "

"Stimate domnule Lucian Raicu,
Exista placerea enorma de a da citate. Oare ea n-ar putea fi dusa pana la limita? De exemplu, sa copiezi tot Idiotul, sa comentezi cu un singur cuvant: fantastic!, si sa publici chestia asta. Pe urma, netulburat, sa copiezi Razboi si pace!"

Ce scriam eu pe atunci: "Cum, dupa ce-am terminat de-mi scris lucrarea mea de licenta, bune toane m-au cuprins, am o stare sufleteasca tocmai buna pentru a vedea poezie, multa poezie pretutindeni. In aceasta atmosfera am scotocit azi pe raftul cu poezii pescuite de sora mea din marea de poezii a lumii si-am citit iar poezii de Emil Brumaru. Mie-mi plac numai un anume soi de poezii de-ale lui, dar soiul ala imi place mult de tot."


Alte scrieri citate apoi:

Scrisoare din Moldovita
Pentru ce se duc, Nichita,
Trenurile lungi pe linii
Tremurand de infinita
Gingasie a luminii?

Si de ce se iau la harta
Ingerii langa cantoane?
De ce are roua scoarta
Si amurgul vechi bidoane
De ulei pentru elita
Leusteanului gradinii?

Pentru ce se duc, Nichita,
Trenurile lungi pe linii?

Elegie
O, magazii de marfuri!
O, sfecle de zahar!
Sunt stampilat de ingeri,
Nu pot sa ma mai apar.
In sali de asteptare
Cu miros de harbuz
Beau iar dulci decilitri
De-amurg si fac abuz
Cu timbre daruite
De factorul postal,
Si-ador cantarul garii
Si-aromele de cal,
Si-ascult traverse calde
Sub linii spunand: ah!
Si scriu scrisori naive
Pe benzi de telegraf
Cu chimicul, in gura
Muiat, ca la-nceput.

Mi-e sufletul biletul
Pentr-un marfar pierdut.


Idila
In universul nostru dens si mic
Ursii mananca si nu fac nimic.

Vulpile dau de-a dura printre spini
Nevinovate,-aricii bruni si fini,

Sub maluri verzi racii stricati si moi
Deprind paraie sa curga inapoi.


Idila
E-atat de rosu bulionul
cand canta-n casa gramofonul,

Si-atat de galbena-i lumina
Prin care umbla-ncet gaina,

Si-atat de verde leusteanul;
Oh, langa el sta-ntins ligheanul

Pe un pamant atat de negru,
Pe un pamant atat de negru...

Fragment de scrisoare:
"Gasesc pietre plate, gaurite, in care-mi pot infige creioanele ascutite! Fac un fel de arici cu tepi grosi, galbeni, de "Koh-I-Noor"!! Cand sfarsesc de jumulit ariciul, s-a terminat si scrisoarea."

marți, 15 iulie 2014

Sunt

De ce mai scriu aici? Mă ajută să dorm mai bine probabil.

Un poem în proză, vă rog, sigur că da, sigur.

Azi sunt un gândac îngropat sub pământ, pământul e negru și mult și dens și e întuneric, aș vrea să mă târăsc în sus prin el dar îmi alunecă labele multe și mici și mă afund, încet, zvârcolit și sigur, în sufocare, în adâncuri.

Sunt vulcanul Popocatepetl, mai am puțin și explodez, râuri roșii de lavă, roci vulcanice imense zburând de colo-colo prin univers, norul de cenușă va înconjura planeta de trei ori și jumătate, iernile vor fi nesfârșit de lungi, Soarele o să dispară din ceruri și oamenii vor recurge prin întuneric la canibalism.

Sunt o femeie bătrână, stau și tricotez, tricotez nebunește din gânduri, șosete aspre din lână de oaie țurcană, să-i înțepe nesfârșit pe nepoți.

Sunt un nebun dintr-o carte, am cămașă de forță și tot tacâmul, sunt foarte tăcut în mod obișnuit - dar atunci când grăiesc o fac în versuri, iscusit meșteșugite și nespus de armonioase fonetic, i le spun zidului în nopțile cu greieri, atunci simt că ating corzile sensibile ale cosmosului, că vibrează toate în pieptu-mi, că sunt sufletul oamenirii, unul în toți.

Azi sunt un profet în deșert, în ochii mei se reflectă focul, văpaia, pustiul, disperarea, singurătatea, urâtul infinit.





joi, 10 iulie 2014

Fragmente

Mă descompun, mă descompun benefic, mă descompun frenetic în lumină și căldură și emoții, mă descompun periculos, mă descompun fioros, mă descompun în mii de bucăți și toate strălucesc. Plutesc. 


Azi pe drum, prin soare, un gând, o imagine - am o ființă geamănă, întindem o mână una spre alta, stăm față în față, stăm față în față într-o găoace de ou și suntem pe Lună. Văd atât de clar imaginea, nu e prima dată, nu e prima ce mi se năzare, e prima pe care o descriu aici însă. Aș desena-o daca aș avea cum, sunt eu cu părul lung, port poate o rochie, sunt eu de două ori, întind spre mine, îngemănată, câte o mână. În jurul nostru e o găoace, se vede un contur subțire, atât. Suntem pe Lună și totul e alb-negru, suntem desenate în creion sau în tuș poate. Orizonul e rotund, sunt poate și cratere, suntem în adânc de beznă și totuși vizibile, luminate. O imagine simplă, miez de noapte în miez de zi. 

Pentru mine totul are o semnificație.
Atât. 

marți, 8 iulie 2014

Pe scurt, la ce m-aș pricepe

Pe scurt, la ce m-aș pricepe eu cel mai bine.
M-aș pricepe să zac, să zac precum fosilele formate pe fundul unui lac, în cuaternar să zicem, să zac pietrificat.
Să zac în iarbă, să zac privind cerul, să număr norii, să număr cocorii, să număr trecătorii încercând să nu se împiedice de mine.
Să zac într-un lac, lumina pătrunzând albastră până la mine.
Să zac într-un pat 5 ani nemișcată, tăcută, absentă, precum un pacient dintr-o carte din care am citit astăzi.
Să zac nesfârșit, netulburat.
Să zac în întuneric într-o pătură, la cald.
Să zac pe bancheta unui tren transsiberian, să privesc lanurile de grâu, brazii, taigaua, Tunguska, mujicii, urșii.
Să zac într-o berărie, să zac într-o gară, să zac pe șosea și să zac într-o doară, așa.
Să zac precum un pește pe uscat, deshidratat.
Să zac pe Himalaya, cadavru congelat, să văd șerpașii, alpiniștii, să respir aerul extrem de rarefiat.
Să zac, să zac.
Să zac. 

duminică, 6 iulie 2014

Unde

În seara asta aș pleca într-o călătorie, nu am mai făcut asta de ceva zile.

Unde șade inspirația mea, șade adânc în mine, șade turcește și uneori bate din picioare, bate din aripi, întinde mâinile spre mine, mă privește în ochi, vorbește, tace.
Ia-o în ușor, nu mai fi așa de serioasă, scrie.
Ascultă The Doors.
Când eram mică voiam să mă fac scriitoare, printre altele, am vrut multă vreme să mă fac arheolog, să sap în pământ, în burta istoriei, să dezgrop lumi. Mai apoi a început să îmi placă să sap în mine, în vise, în adâncuri. Îmi amintesc ani de fascinație pentru vise, simboluri, procese ascunse, dicționarul meu de căpătâi cel de simboluri. Am un tip de personalitate curios, zice-se, mă fascinează adâncurile mele și-ale omenirii, din rândurile celor ca mine se nasc profeții zice Jung, nebuni cu o viziune, cu presimțiri, cu priviri intense, dornici să citească în suflete, in văzduh, în semne, în vise. În oameni.
În mine e deschisă o poartă, e deschisă de-o vreme, de-acolo vin lucruri, în ultima vreme au legătură cu lumea de-afară și senzațiile, vin și simboluri, vin de toate.
Înăuntru inspirația șade turcește.
Dacă aș fi altcineva aș pleca la drum în noapte, în noapte mi-aș întâlni sinele, l-aș întreba: "Încotro?". Ar zice siropos "spre tine", "unde e asta" aș zice, "e pe undeva în lume, șade turcește poate, tace, vorbește, ascultă, ascunde, se-ascunde", și-apoi ar spune "atenție, atenție, vine spre tine, vine apocalipsa, vine", "când și de ce?" aș zice, "ascultă, ar spune, după apocalipsă vine o lume", "ascultă", ar zice, "vocea profetului în deșert, nu se știe cine, vine spre tine", "am înnebunit" aș zice, "nu știu" ar spune, "poate că da".

Unde să mai călatoresc? Undeva adânc în mine, ce-o fi pe acolo, umbre, lumini, insule, e muzică, sunt amintiri, sunt cuvinte, sunt odăi, păduri, vise, năluci, iar umbre, sunt ape și ogoare, iepuri, cicluri solare și ale lunii, maree și pești și sfere și scoici și lumini multicolore, merg toate în călatorie, încotro, unde?