Azi nu prea am cuvinte, nu am nici inspirație.
Azi, am decis, nimeni nu știe ce e în nimeni.
O călătorie scurtă cu autobuzul, autobuzul 312, l-am așteptat puțin în stație ascultând muzică, tot drumul până acolo l-am petrecut în muzică și dialoguri interioare. Nimic anormal, totul atât de banal, e atât de personal zice melodia, scriu despre mine mult, probabil egotism, nimic de povestit. O domnișoară cu părul negru prins în coc stă pe un scaun în față și vorbește la telefon, vreo doi oameni în spate și eu aș vrea să scriu scrisori, poezii, romane, nuvele, nu aud pe nimic și pe nimeni, în mine se aude doar muzica, trec pe lângă semafoare, cercul roșu și deasupra lui luna, frunzele, mașinile aliniate, blocurile, ferestrele. Într-o intersecție trei omuleți roșii-roșii. Miros de frunze pe strada mea, invadând prin ferestre autobuzul 312. Poate într-o zi o să schimbăm traseul, o să fugim afară din București, acolo o să oprim în câmp și-o să frigem un miel în proțap, oamenii vor fi mulți și roșii în jurul flăcărilor, alteori negri, vor șușoti despre vecinii lor de la bloc și despre administratori, despre Piața Sudului, nemurire și roșii.
Mai devreme, cu bicicleta la vale, mirosuri, mirosuri, teiul, îmi place sa pedalez repede și-apoi să mă ridic în picioare în timp ce bicicleta gonește, îmi place aerul prin care vâjâi atunci, vâj, vâj, vâj, aerul pe piele.
Codrule cu frunză multă, păsările-n tine cântă.
Nu mai am nimic de spus, nimic de comunicat, nu mai scriu pentru nimeni, nu azi, aștept ziua de mâine.
Azi, am decis, nimeni nu știe ce e în nimeni.
O călătorie scurtă cu autobuzul, autobuzul 312, l-am așteptat puțin în stație ascultând muzică, tot drumul până acolo l-am petrecut în muzică și dialoguri interioare. Nimic anormal, totul atât de banal, e atât de personal zice melodia, scriu despre mine mult, probabil egotism, nimic de povestit. O domnișoară cu părul negru prins în coc stă pe un scaun în față și vorbește la telefon, vreo doi oameni în spate și eu aș vrea să scriu scrisori, poezii, romane, nuvele, nu aud pe nimic și pe nimeni, în mine se aude doar muzica, trec pe lângă semafoare, cercul roșu și deasupra lui luna, frunzele, mașinile aliniate, blocurile, ferestrele. Într-o intersecție trei omuleți roșii-roșii. Miros de frunze pe strada mea, invadând prin ferestre autobuzul 312. Poate într-o zi o să schimbăm traseul, o să fugim afară din București, acolo o să oprim în câmp și-o să frigem un miel în proțap, oamenii vor fi mulți și roșii în jurul flăcărilor, alteori negri, vor șușoti despre vecinii lor de la bloc și despre administratori, despre Piața Sudului, nemurire și roșii.
Mai devreme, cu bicicleta la vale, mirosuri, mirosuri, teiul, îmi place sa pedalez repede și-apoi să mă ridic în picioare în timp ce bicicleta gonește, îmi place aerul prin care vâjâi atunci, vâj, vâj, vâj, aerul pe piele.
Codrule cu frunză multă, păsările-n tine cântă.
Nu mai am nimic de spus, nimic de comunicat, nu mai scriu pentru nimeni, nu azi, aștept ziua de mâine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu