Prea multe cuvinte

Căpșuni, înghețată cu căpșuni și muzică.

Muzica mă mișcă, uneori nu o mai suport, înghețata e congelată.

Dacă închid ochii nu îmi amintesc precis figura nimănui, nu aș putea desena pe nimeni din memorie, memoria mea nu are pic de precizie și de bogăție vizuală. 

Totul e doar o impresie, o pictură impresionistă în care contururile sunt foarte vagi, difuze, formele sunt neclare, însă tonurile de culoare, ansamblul, lumina, culoarea ei, atmosfera, toate astea contează mai mult și sunt mai mult decât grăitoare. 

Când intru într-o camera, văd un om și interacționez cu el nu procesez în mod conștient decât foarte rar ce anume din aspectul lui îi trădează ceva din trăiri și din emoții - însă percep ceva în el cu siguranță. Uneori ce simt e pentru mine cumva doar în atmosferă, în jurul lui. În lumea mea, dacă sunt atentă la ei, simt că oamenii au în jurul lor un nor subtil, ușor perceptibil, mai greu sau mai ușor interpretabil. Apoi ansamblul - o privire, schimbări ușoare în forma ochilor, mișcările gurii, mișcări ale mâinilor și picioarelor, tonul vocii și altele, toate raportate unele la altele dar indescriptibil percepute - ceva în mine caută constant să interpreteze totul. Mă lovește o idee - omul ăsta e așa și pe dincolo, se simte așa și pe dincolo, se raportează la mine sau la altă persoană într-un anumit fel. Uneori nu o pot articula nici pe aia foarte bine, gândurile mele nu au întotdeauna cuvinte. Uneori mă opresc asupra ideii și o disec și pun totul într-o ordine. Uneori pun comportamente si vorbe și simțăminte percepute în ordine, fac legături, construiesc pattern-uri, încerc să înțeleg ce e în spatele lor. Habar nu am cât de bine fac asta dar ceva mă tot face să fiu așa și să fac asta. 

Obișnuiesc să îmi fac o impresie despre ceva din felul de-a fi al unui om oarecare, despre firea lui, atitudinea lui față de cei din jur și față de mine și măsura în care îmi place sau ba și pot să am încredere în el din foarte puține impresii-interacțiuni cu el. Nu arunc însă, de obicei, încolo și încoace cu încrederea, nu dincolo de un anumit nivel oricum. 

Sunt un burete mai ales pentru emoții și sentimente negative, toate îmi intră pe sub piele și mă agresează, mă consumă sau mă molipsesc și pe mine, mă feresc de ele. Ale celor față de care-s mai deschisă mă afectează cel mai mult.

Mă molipsesc de râsul altora, chiar dacă nu mi se pare musai comic motivul pentru care râd, chiar dacă nu-s veselă. Când cineva cască în față mea, aproape imediat și garantat încep să casc și eu. Sufăr de empatie, pare-se. Nu pot suferi suferința altora, cu cât sunt mai deschisă față de un om se înmulțește și simpatia față de el și încep să sufăr și eu într-un fel sau altul atunci când el suferă. Dacă îmi fixez antenele sau senzorii asupra altcuiva pot participa într-o măsură destul de mare la ceea ce face și ceea ce simte. Uneori particip așa și la fericirea altora dar asta e puțin mai dificil - realizabil totuși.

Am făcut o facultate, sunt asistentă socială cu acte - sau în acte - însă, oricât de mult mi-aș dori să le-ofer alinare și ajutor și odihnă și ordine (genul ăla de ordine în viață și în sine de care oricine are nevoie într-o măsura sau alta) oamenilor suferinzi-necajiți de tot felul care-ar ajunge la mine de-aș profesa, nu o să pot face asta niciodată pentru că mă simt copleșită de necazurile lor și de norii lor de emoții negative și nu știu cum să mă apăr și m-ar apuca deznădejdea și tristețile și aș obosi teribil și știu sigur că aș ajunge să mă îmbolnăvesc psihic și fizic din cauza trăirilor lor și să blestem lumea, divinitatea (dacă mi-ar mai rămâne vreun dram din credința și-așa mult prea mică) și întreaga existență a omenirii. 

Simt nevoia să pun ordine în oameni și între oameni, să pun armonie și căldură și un bine mai mare în și între ei. Simt asta mai ales în raport cu unii deși, în genere, mă simt cumva datoare omenirii cu misiunea asta.

Am mai scris pe aici, mi-ar plăcea să fiu o muscă în sufletul oamenilor și să stau pe acolo după pofta inimii. Pentru că îmi plac oamenii, îmi plac nespus de mult toți în linii mari, în linii mici îmi plac mai ales unii. Dar mă simt bine în singurătate și prefer să-mi petrec timpul cu oameni puțini și aleși.

Vreau să fiu și sunt conectată cu oamenii deși lucrul ăsta mă consumă și mă înnebunește uneori. Sufletul meu tot tânjește după conexiune, după o comunicare mai adâncă, după o legătură deplină, după comuniune.

Am văzut de curând un film scurt, pare-se că tot ce ne separă e pielea, eu mi-aș da-o jos bucuroasă pe a mea uneori. 

Sunt o mare de emoții și de sentimente prea intense și de gânduri mult prea multe și sunt un ochi ce le veghează și le analizează în același timp, încearcă să le înțeleagă, să le pună în ordine, să le transforme. Sunt mult prea conștinentă de mine, de tot ce se mișcă în mine. 

Sunt copleșită întotdeauna de ceea ce simt.

Sunt o apă și când sunt neliniștită, când sunt prea plină de orice nu știu ce să mai fac cu mine, dau în clocot, dau pe dinafară. Și am nevoie să exprim ceea ce trăiesc, ceea ce gândesc, ceea ce simt - altfel simt că o să explodez, o să rup toate zăgazurile, o să fac poc.

De-asta scriu, de-asta caut felurite mijloace de a mă desfășura spre a mă liniști.

Viața mea interioară e mult prea intensă. 

Asta-s eu, defilez pe-aici, ăsta mi-e exhibiționismul, ăsta e, mă și văd pășind țanțoșă în fundul sufletului gol și ridicol. Dar e o mare eliberare în defilarea-mi. 

Mi-ar plăcea și îmi place nespus să fiu deplin transparentă pentru cineva fără să mai fie nevoie de atâtea cuvinte.