Cred că aveam în jur de 16 ani când am început să fiu fascinată de fețele oamenilor. Am descoperit cam pe atunci că, dacă mă uit destul de mult și de bine la un om, pot să percep și să simt nu numai ceva din ce simte dar și ceva din felul lui de a fi. Cam tot pe atunci am descoperit voluptatea cea mare a privirii oamenilor.
Întâi am început să desenez fețe de oameni. Nu am putut mai niciodată să desenez după un model, nu unul viu oricum. Simțeam nevoia să imi exprim emoțiile cele multe și mari și copleșitoare cumva, așa că le-am desenat sub forma unor chipuri de oameni, născocite, ivite din mine. Mi se pare și astăzi că poate cel mai reușit desen pe care l-am făcut vreodată e ăsta (scanat cândva prin tinerețile mele și adăugit cu un efect ieftin in photoshop pe fundal, cred ca un "ocean ripple"):
Nu eram prea fericită pe vremea aia, după cum se vede. Ce învățam și exprimam eu pe atunci sunt câteva din literele unui alfabet emoțional, înscrise pe chipurile oamenilor.
Nu am mai desenat nimic de foarte mult timp și uneori simt nevoia să fac asta din nou. Nu pot. Nu cred că aș putea să creez ceva valoros în felul ăsta. M-am oprit asupra visului de a fotografia oameni - aparatul e o ascunzătoare, o mască în spatele căreia mă ascund, din spatele căreia pot privi, analiza, simți, înțelege. Poate nu suprind prea bine ceea ce văd - însă simpla experiență a privirii mă mulțumește.
Voiam să scriu, de fapt, despre un fel de comunicare, un fel de comunicare ce mă fascinează, mă atinge, mă încântă și uneori mă tulbură foarte tare. E vorba de toate lucrurile pe care nu le transmitem prin cuvinte ci prin simpla noastră prezență fizică, prin corpul nostru, toate gesturile mici pe care le facem și, mai ales, prin ochi și privirea lor. E vorba de banala - mai curând deloc banala - comunicare nonverbală, sau cum i-o fi zicând. Toată lumea comunică într-o măsură sau alta în felul ăsta. Fascinant mi se pare însă cum unii oameni - în special bebelușii dar și unii adulți - percep și înțeleg într-o măsură mai mică sau mai mare, cuprinzând cu privirea și apoi cu mintea, fără să mai fie nevoie de cuvinte, alți oameni. Unii poate percep doar o anumită vibrație emoțională, alții sunt capabili de mai mult chiar.
Mă întreb uneori dacă sunt singura care visează oameni simțindu-le lumile interioare, simțindu-i (uneori, deseori, nu întotdeauna însă) - simțind ceea ce sunt, cum sunt, ce simt, cum mă simt pe mine.
Să fii astfel simțit, să fii astfel de transparent - e un mod de a fi atins, îmbrățișat cu blândețe - sau poate, uneori, lovit. Orice astfel de privire e o atingere.
Întâi am început să desenez fețe de oameni. Nu am putut mai niciodată să desenez după un model, nu unul viu oricum. Simțeam nevoia să imi exprim emoțiile cele multe și mari și copleșitoare cumva, așa că le-am desenat sub forma unor chipuri de oameni, născocite, ivite din mine. Mi se pare și astăzi că poate cel mai reușit desen pe care l-am făcut vreodată e ăsta (scanat cândva prin tinerețile mele și adăugit cu un efect ieftin in photoshop pe fundal, cred ca un "ocean ripple"):
Nu eram prea fericită pe vremea aia, după cum se vede. Ce învățam și exprimam eu pe atunci sunt câteva din literele unui alfabet emoțional, înscrise pe chipurile oamenilor.
Nu am mai desenat nimic de foarte mult timp și uneori simt nevoia să fac asta din nou. Nu pot. Nu cred că aș putea să creez ceva valoros în felul ăsta. M-am oprit asupra visului de a fotografia oameni - aparatul e o ascunzătoare, o mască în spatele căreia mă ascund, din spatele căreia pot privi, analiza, simți, înțelege. Poate nu suprind prea bine ceea ce văd - însă simpla experiență a privirii mă mulțumește.
Voiam să scriu, de fapt, despre un fel de comunicare, un fel de comunicare ce mă fascinează, mă atinge, mă încântă și uneori mă tulbură foarte tare. E vorba de toate lucrurile pe care nu le transmitem prin cuvinte ci prin simpla noastră prezență fizică, prin corpul nostru, toate gesturile mici pe care le facem și, mai ales, prin ochi și privirea lor. E vorba de banala - mai curând deloc banala - comunicare nonverbală, sau cum i-o fi zicând. Toată lumea comunică într-o măsură sau alta în felul ăsta. Fascinant mi se pare însă cum unii oameni - în special bebelușii dar și unii adulți - percep și înțeleg într-o măsură mai mică sau mai mare, cuprinzând cu privirea și apoi cu mintea, fără să mai fie nevoie de cuvinte, alți oameni. Unii poate percep doar o anumită vibrație emoțională, alții sunt capabili de mai mult chiar.
Mă întreb uneori dacă sunt singura care visează oameni simțindu-le lumile interioare, simțindu-i (uneori, deseori, nu întotdeauna însă) - simțind ceea ce sunt, cum sunt, ce simt, cum mă simt pe mine.
Să fii astfel simțit, să fii astfel de transparent - e un mod de a fi atins, îmbrățișat cu blândețe - sau poate, uneori, lovit. Orice astfel de privire e o atingere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu