miercuri, 30 aprilie 2014

Ușa sensibilă

Camera mea cea mare și frumoasă are o ușă prea sensibilă. Poate nu întâmplător.
Ușa mea vibrează, se mișcă, se trântește, bubuie în funcție de mișcările din casă. Ușa mea este mișcată de cele mai mici și subtile lucruri și-mi dă fiori și mă tulbură.

Poate nu e tocmai întâmplător că tocmai camera mea are o asemenea ușă.
Doar de aș fi și eu pe interior așa de luminoasă, ordonată, neaglomerată și armonioasă cum e camera mea.

De când mă știu am o ușă prea sensibilă. Cea mai mare parte a vieții mele am urât chestia asta la mine. Să fii copleșit de emoțiile proprii mult prea des, mișcat și mișcat și mișcat, înnebunit în vâltoarea propriilor gânduri, tulburat și lipsit de odihnă, mișcat de lumea exterioară ție și permeabil față de ea chiar dacă nu îi dai atenție și locuiești mai mult în tine, copleșit și înnebunit de tot ce e prea strident pentru simțuri, prea mișcat de oameni și emoțiile lor chiar dacă te străduiești să ții ușa închisă cu trei rânduri de lacăte - pentru că ușa e prea sensibilă și ce e dincolo ajunge la tine invariabil.

De fiecare dată când ceva nu-mi dă pace, când mă tulbură, nu știu ce și cum să mai fac ca să mă anesteziez - ca să îmi aflu liniștea, odihna, concentrarea, puterea de a lucra ceva.

Acum vreo 2-3 ani, neștiind ce să mai fac cu mine, căutând cu frenezie o soluție, un anestezic, am dat de o autoare și de cărțile ei despre oamenii care-s prea sensibili. Mi-am cumparat două din cărțile astea și m-au ajutat să înțeleg într-o măsura mai mare ce e cu mine - și să pun ceva mai mult preț pe felul meu de-a fi și pe oamenii ca mine. E un club foarte select și frumos Clubul Celor Prea Sensibili dar mai nimeni nu-și dorește să facă parte din el. Mi-e somn și vreau să mă culc și nu mai am răbdare să scriu - vă las cu testul ăsta, cine știe ce rezultat vă iese (aș fi curioasa). Dacă nu e clar deja, eu obțin mereu un scor măreț.

vineri, 25 aprilie 2014

Subsol

Îmi aduc aminte cum intram, pe cand eram mică, în adăpostul antiaerian de sub blocul de-acasă din Suceava.  Erau patru intrări în adăpost din câte îmi amintesc, lăsate deschise într-o vreme în care curtea era plină de copii. La baza blocului, spre exterior, dincolo de limita pereților, pe-o lățime de vreun metru și jumătate, sub niște plăci de beton, există un tunel acoperit cu plăci de beton - ce lipseau într-o anumită zonă pe vremuri, lăsând un șant adânc într-una din marginile interioare ale blocului în formă (aproximativă) de L (cu tendințe spre U, dacă punem și scara E). În șantul ăla cădeau din când în când mingi, gunoaie, animale, intrând în adâncurile pământului, adâncurile adăpostului. Mai erau apoi alte trei intrări în subteran lăsate descoperite. Blocul e construit pe un deal așa că, în capete, tunelul se ridica puțin deasupra nivelului solului iar intrările, late de vreun metru și ceva și înalte de vreo 50 de cm, erau lăsate deschise. Mai era apoi o gaură în pământ, o intrare în tunel, undeva la baza scării de bloc unde locuiam eu. 
Nu-mi amintesc cine a avut ideea, nu îmi amintesc ce vârstă aveam, dar într-o bună zi am intrat împreună cu majoritatea copiilor, prietenii și vecinii mei, sub pământ, în tunel. Nu mai țin minte pe care dintre intrări am intrat prima dată. Știu că le-am încercat pe toate în cele din urmă, oricum.
Era beznă înăuntru. De când mă știu am o oarece pasiune pentru lanterne. Pe vremea aia aveam una mică și subțirică primită de la tata, semăna cu un stilou și cu o lumânare în același timp iar capătul în care avea becul era dintr-un plastic verde translucid, lumina nu foarte puternic dar îmi plăcea enorm de mult, a fost și este lanterna mea preferată pe lume. Pe asta știu că am folosit-o în principal pe atunci, prin subsol. Îmi amintesc lumina ei verzuie. Îmi amintesc foarte bine mirosul de canal umed, dealurile de pământ și gunoaie pe care le coboram spre adâncuri, cum intram și mergeam aproape ghemuiți, apoi ne destindeam și întindeam putin trupurile la baza dealului. Apoi urmau intrările foarte înguste deschise între segmentele tunelului - pentru ca era împărțit în mai multe secțiuni - și efortul de a ne strecura prin spărturile alea înguste, de a trece mai departe, spre pântecele pământului. Acum că mă gândesc, cred că tunelul cu pricina era de aerisire - acum sunt închise intrările parcă, și-n caz de atac aerian și lume postapocaliptică o să ne sufocăm cu toții în adăpost. Tunelul duce spre zona de sub apartamente, în care sunt mai multe camere foarte încăpătoare, corespunzând poate structurii apartamentelor din bloc, nu mai țin minte. Știu că nu aveam toți lanterne și foloseam și lumânări - cumpărate de la biserica de lângă bloc sau luate din cutia conținând resturile celor aprinse de credincioși pentru vii și morți. Cred ca am ajuns să folosim în principal intrarea dinspre pădure, pentru că de-acolo se ajungea mai ușor în adăpostul antiaerian, la odăi. Băieții au amenajat la un moment dat o odaie sau două și-și petreceau zilnic niște timp în pântecele pământului, uneori împreună cu fetele. Îmi amintesc mănunchiuri de lumânări aprinse într-o odaie, lumina lor slabă și roșiatică. Urma apoi un joc - ascunsa-prinsa în întuneric, la care participam cu toții, fete și băieți. Se stingeau luminile, lumânările. Era beznă deplină, miros de beci și ceară și fum de lumânări. În întuneric cineva trebuia să găsească sau să prindă pe cineva. Era ceva infantil-erotic, foarte inocent și totuși nu prea, ciocniri de corpuri prin beznă. 


Dacă m-ar întreba cineva ce mai fac, aș zice, poate, "bine". Am impresia că s-au deschis ușile adâncurilor mele, că răbufnesc de acolo toate lucrurile neglijate într-o lungă căutare a liniștii, odihnei, ordinii, luminii.

Am impresia că am deschis o poartă spre niște adâncuri din care nu știu precis ce-o să răsară.

Am o poftă ciudată de viață, ceva țipă în mine. Mai ales simțurile mele mult neglijate își cer nu știu ce drepturi, ochii, mâinile, nasul și papilele, urechile, toate tânjesc după ceva, după intensitate, sunt treze și vor să exploreze, să simtă...și-apoi sunt copleșită de nevoia de a consuma, exploata, exprima, arde cumva ceea ce trăiesc.

Mă scufund într-o mare străină, în ape ciudate - și încerc în diverse moduri să ies de acolo, să respir. Când reușesc, debordez de-o energie nouă și ciudată, sunt prezentă în lume (ce lucru intens și ciudat pentru mine) și debordez de o poftă de o viață nu tocmai luminoasă, solicitantă pentru simțuri, intensă pentru corp, riscantă poate, oricum îmbătătoare.

Cred că vreau să urc pe un munte, doar că momentan umblu tulbure și dezorientată, pierdută poate, printr-o pădure.




luni, 14 aprilie 2014

Trece dorul mărunțel

Am descoperit cântecul ăsta al Mariei Tănase într-o noapte, acasă la Suceava. De-atunci e preferatul meu din toate cântecele ei. Îl pot asculta la nesfârșit. Și-l cânt și eu cu drag și încântare din când în când.


Foaie verde didițel, 
Pe deal pe la Cornățel,
Trece dorul mărunțel,
Cu dragostea după el - 
Ca vaca după vițel,
Ca oița după miel.

joi, 10 aprilie 2014

În versuri

Pentru că nu mă pot aduna și concentra și pentru că tot am aici în odaie, la îndemână, o carte cu versuri, din care unele-s tare frumoase...

Pentru că uneori versurile astea, rodul minților unor țărani analfabeți, mi se par mai frumoase ca oricare altele. Și pentru că prin ele își vădesc și ei frumusețea.

Frunză verde trii zmicele,
Pe sub lună, pe sub stele, 
Pe deasupra casei mele
Sboar-un stol de rândunele.
Acele nu-s rândunele,
Acele-s gândurile mele.
Eu mă bat cu gândurile
Ca apa cu valurile,
Pe sub toate malurile.
Mă culc să mă odihnesc,
Gândurile mă topesc. 


Eu mă duc, codrul rămâne,
Frunza plânge după mine.
Frunza s-o legăna-n soare,
Eu mă legăn pe picioare;
Frunza s-o legăna-n vânt
Eu mă legăn pe pământ. 

sâmbătă, 5 aprilie 2014

Un fel de-a comunica, un fel de-a atinge

Cred că aveam în jur de 16 ani când am început să fiu fascinată de fețele oamenilor. Am descoperit cam pe atunci că, dacă mă uit destul de mult și de bine la un om, pot să percep și să simt nu numai ceva din ce simte dar și ceva din felul lui de a fi. Cam tot pe atunci am descoperit voluptatea cea mare a privirii oamenilor.

Întâi am început să desenez fețe de oameni. Nu am putut mai niciodată să desenez după un model, nu unul viu oricum. Simțeam nevoia să imi exprim emoțiile cele multe și mari și copleșitoare cumva, așa că le-am desenat sub forma unor chipuri de oameni, născocite, ivite din mine. Mi se pare și astăzi că poate cel mai reușit desen pe care l-am făcut vreodată e ăsta (scanat cândva prin tinerețile mele și adăugit cu un efect ieftin in photoshop pe fundal, cred ca un "ocean ripple"):


Nu eram prea fericită pe vremea aia, după cum se vede. Ce învățam și exprimam eu pe atunci sunt câteva din literele unui alfabet emoțional, înscrise pe chipurile oamenilor.

Nu am mai desenat nimic de foarte mult timp și uneori simt nevoia să fac asta din nou. Nu pot. Nu cred că aș putea să creez ceva valoros în felul ăsta. M-am oprit asupra visului de a fotografia oameni - aparatul e o ascunzătoare, o mască în spatele căreia mă ascund, din spatele căreia pot privi, analiza, simți, înțelege. Poate nu suprind prea bine ceea ce văd - însă simpla experiență a privirii mă mulțumește.

Voiam să scriu, de fapt, despre un fel de comunicare, un fel de comunicare ce mă fascinează, mă atinge, mă încântă și uneori mă tulbură foarte tare. E vorba de toate lucrurile pe care nu le transmitem prin cuvinte ci prin simpla noastră prezență fizică, prin corpul nostru, toate gesturile mici pe care le facem și, mai ales, prin ochi și privirea lor. E vorba de banala - mai curând deloc banala - comunicare nonverbală, sau cum i-o fi zicând. Toată lumea comunică într-o măsură sau alta în felul ăsta. Fascinant mi se pare însă cum unii oameni - în special bebelușii dar și unii adulți - percep și înțeleg într-o măsură mai mică sau mai mare, cuprinzând cu privirea și apoi cu mintea, fără să mai fie nevoie de cuvinte, alți oameni. Unii poate percep doar o anumită vibrație emoțională, alții sunt capabili de mai mult chiar.

Mă întreb uneori dacă sunt singura care visează oameni simțindu-le lumile interioare, simțindu-i (uneori, deseori, nu întotdeauna însă) - simțind ceea ce sunt, cum sunt, ce simt, cum mă simt pe mine.

Să fii astfel simțit, să fii astfel de transparent - e un mod de a fi atins, îmbrățișat cu blândețe - sau poate, uneori, lovit. Orice astfel de privire e o atingere.