Nu
știu dacă sunt de vină primăvara, soarele, căldura, mugurii și
florile, dacă o fi muzica, dacă o fi de la locul în care mi-am
petrecut zilele în ultimele două saptămâni (cu aproximație),
dacă e legat de oamenii cu care am avut de-a face acolo, dacă sunt
de vină anii de singurătate și de tăceri în preajma unor cărți
și caiete, anii de cufundare în sine, toți și prea mulții ani de
cumințenie prea mare și prea multă, de rutină, lunile recente de
alergătură și anii de îndatoriri domestice de care ajung sa fiu
sătulă, dacă e vorba de pornirile autoritare pe care nu le mai pot
suferi și de abuzurile față de spațiul personal pe care, tot așa,
nu le mai pot inghiți, dacă e din cauza fricii imense și intense
în fața tezei pe care nu prea cred c-o pot scrie la timp și care
s-a transformat brusc din lucrarea visată ani de zile într-o povară
uriașă de care nu știu cum să scap, dacă e vorba de vreo nevoie
mare și intensă de frumos și de artă trezită la viață în mine
din nou, dacă e vreo silă de tot ce e rodul prea bogat și prea
complicat al minților și-al științelor, daca e corpul meu prea
plin de poftă de viață și de energie...poate că e de la toate,
poate e doar din cauza unora din lucrurile astea, poate e din cauze
neștiute, poate e din cauze nemenționate. M-au izbit zilele trecute
- ca și altă dată, de altfel, pentru ca nu e prima dată, doar că
mereu trec peste - o poftă ș-un regret pentru o altă viață, alta
decât cea reală a mea. Aș face uneori totul altfel, aș încerca
să fiu altfel și altcineva, aș alege altceva. Trec de la a fi o
ființă liniștită în pielea și viața ei, una aproape fericită,
la a fi o alta, una în plină furtună - sau în plin butoi cu
melancolie. Și m-am măcinat și m-am foit și am regretat toate
lucrurile ce nu au fost sau nu pot fi și am visat la o eliberare de
toate și m-au fascinat tot felul de fantasme - deși m-am luptat cu
mine să mă abțin și să nu fac asta. Și m-a durut rău capul -
probabil din cauza frământărilor - și-am fost tulbure și
lunatică. Oricum ar fi, nu am unde și cum fugi și oriunde m-aș
duce nu pot scăpa de mine, nu prea am ce să fac, nu am unde mă
ascunde altundeva decât în mine și-n gândurile mele.
Uneori
stările astea se rezolvă cu un roman citit - sau poate cu mai
multe. Reușesc în felul ăsta să trăiesc viețile altora și-s
satisfăcută așa. De multe ori se rezolvă cu o poveste derulată
și trăită în mintea mea, o poveste care e în linii mari aceeași
mereu, una pe care îmi imaginez că aș scrie-o, aș transforma-o
într-un roman - dar sunt aproape convinsă că n-o s-o pot scrie
niciodată, din lipsa vreunui talent deosebit pentru a scrie, mai
ales a descrie. La urma urmei sunt la fel de mulțumită și cu visul
de a scrie, cu planul, cu entuziasmul, cu trăirea unei povești în
lumea și taina mea. Trăiesc ceva oarecum similar îndrăgostirii
atunci când încep să mă pierd în povești și-n viețile
oamenilor din ele. Ca și atunci, totul e încă plin de mister,
mintea și simțurile și sufletul vor să descopere, să cunoască,
să atingă, să cuprindă, să îmbrățișeze - și totul e atât
de fermecător și sunt dornică să devorez, să explorez, să
călătoresc tot mai departe în teritoriul ăsta vast, să mă
scufund, să trăiesc, să simt și să savurez.
În
fine.
Am revenit la bibliotecă după o absență ce mi se pare lungă. Am pierdut un mic recital de pian luni la prânz. Păcat. Dar azi a mai fost unul, o bucurie. Nu pot scrie ce trebuie să scriu de fapt - însă scriu lucrurile astea, atât de personale, ca să le pun pe un blog, al meu, ca să am emoții apoi pentru că le citesc unii și altii.
Azi e
marți. Custozii îmi zâmbesc frumos, pentru că azi mă recunosc și
nu mai avem nevoie de cuvinte, de întrebările și de restul
cuvintelor stereotipe, de zi cu zi. De parcă aș fi fugit în lume,
aș fi umblat prin furtuni și deșertăciuni și agitații și
pasiuni și-acum mă întorc la vechii mei prieteni liniștiți, eu,
cititorul risipitor - și ei mă primesc zâmbind tăcuți și e așa
de bine. Biblioteca e refugiul în care îmi găsesc liniștea și
echilibrul, locul în care pot să mă încui ziua întreagă fără
niciun regret pentru lumea de afară, ferită de orice mare ispită.
E sihăstria în care se sting emoțiile mele. Mi-am găsit loc la
margine, sub acoperișul de sticlă, pot privi cerul, pot asculta sau
ignora micile zgomote ale celorlalți refugiați - sunete șoptite
ale cărților, mâinilor, tastelor, buzelor - și mă pot bucura de
compania lor liniștită. Am revenit la bibliotecă după o absență ce mi se pare lungă. Am pierdut un mic recital de pian luni la prânz. Păcat. Dar azi a mai fost unul, o bucurie. Nu pot scrie ce trebuie să scriu de fapt - însă scriu lucrurile astea, atât de personale, ca să le pun pe un blog, al meu, ca să am emoții apoi pentru că le citesc unii și altii.