miercuri, 7 decembrie 2011

Cu teamă

Nu stiu de ce dar aproape de fiecare data cand incep sa ma simt chiar fericita - asta la mine inseamna sa ma simt destul de relaxata, sa simt ca lucrurile si oamenii din viata mea sunt destul de bine, ca lumea e una destul de buna totusi, ca sunt unde trebuie in viata mea si, mai ales, ca posibilitatile de mai bine in viitor sunt multe-multe si realizabile - sunt reasezata pe fagasul meu obisnuit, nu musai nefericit dar nici fericit, de o teama intensa ca ceva rau-rau s-ar putea sau se va intampla. Nici nu stiu cum sa exprim mai bine exact ceea ce mi se intampla. E vorba de un soi de cenzura, alimentata de o teama puternica. Ca si cum ceva din mine crede cu putere ca prin starea mea cea buna comit un soi de afront la adresa zeilor si ca fericirea asta nu are cum sa tina si-o sa fie curmata brusc de un eveniment aducator de nefericire. Si-atunci refuz sa ma simt fericita. Nu stiu cum si de unde vine cenzura asta. Nu-mi amintesc exact ce mi s-a intamplat dar imi aduc aminte vag ca am ajuns la "rationamentul" asta candva prin copilarie-adolescenta. Asta mi s-a parut regula - nu mi se permite sa fiu fericita, cand incep sa ma simt si eu bine intervine ceva care sa imi strice toata starea cea buna, toata fericirea. Asa de irational cum pare, chiar ma regasesc in ziua de azi crezand in inevitabilitatea raului dupa momentele de fericire. Asa ca nu prea imi permit sa ma simt fericita. Am un soi de revelatie in sensul asta. Ma intreb sincer si abia indraznind sa ma indoiesc de credinta mea - chiar nu e asta regula, chiar ni se permite sa fim fericiti si fericirea nu va fi "pedepsita" cumva? Chiar pot sa imi permit sa fiu fericita fara sa mi se intample ceva rau-rau pentru asta? 
Chiar cred din adancul meu ca lumea e de cacat, scuzati-mi expresia, si lucruri rele se vor intampla si vor fi mereu-mereu in viata mea, mai ales cand mi-e mie lumea mai draga si am mai multa pofta de viata.
M-am apucat candva sa citesc o carte despre fericire si m-am revoltat-desumflat citind ca nu toti oamenii au aceeasi capacitate de a se simti bine - unii chiar nu pot sa depaseasca un anumit nivel al starii de bine, oricat s-ar stradui. Si m-am gandit - cum ma gandesc adesea - ca oi fi si eu dintre astia, ca pur si simplu nu e creierul meu capabil de o stare intensa de bine. Am mai gasit si alte ipoteze referitoare la hipersensibilitate, stres prelungit si anumiti neurotransmitatori in lipsa cronica. Ce m-au dus din nou la ideea ca ceva lipseste din creierul meu si mai mult nu pot afara de cazul in care mi-l reechilibrez chimic, lucrand si la partea emotionala, de raspuns la stres, desigur. 
Dar acum constientizez ca exista teama asta a mea ce ma stimuleaza sa imi cenzurez-limitez starea de bine. Si am de lucru cu asta. Poate daca o sa reusesc sa consider a fi mai realiste gandurile ce ma fac fericita decat cele care ma fac nefericita sau cu o dispozitie egala-pesimista, daca reusesc sa scap de credinta ca in lumea asta nu ti se permite sa fii fericit pentru ca o sa se intample tot soiul de lucruri rele dupa asta, poate daca reusesc sa depasesc trauma - sau ce-o fi fost - ce m-a facut sa gandesc in felul asta...poate o sa pot sa ma simt chiar bine mai des. Desi mi se pare aproape imposibil sa fac asta, nu stiu, o sa ma straduiesc sa schimb felul in care gandesc si felul in care simt lucrurile. Asta nu o sa stearga semnele grijilor si tristetilor ce mi-au mancat viata si mi-au marcat corpul - privirea  mai curand trista mereu, liniile gurii si obrajilor sculptate in fata mea si indreptate in jos, capul plecat, fixat din coloana in pozitia asta, "de parca as purta toate grijile lumii pe umeri", cum mi s-a mai zis. Dar macar de-as scapa de teama asta, poate as reusi sa ma simt mai bine ceva mai des si mai indelung...
O si aud pe sor-mea cum ma trimite "la Cezara" dupa ce citeste ce am scris aici. Ma tem de asta si de altele. De ce scriu aici despre asta atunci? Nu stiu...Poate sunt si altii la fel ca mine si au nevoie si ei de vreo revelatie.

Un comentariu:

  1. Deci, foarte tare: imi si imaginam, inca de la inceputul textului cum o sa-ti scriu la sfarsit: Cezaraaa!!!
    Nu ai de ce sa te temi, nu e nimic gresit cu creierul tau, pur si simplu trebuie reeducat. E un mecanism de aparare care se declanseaza, iar cezara sau cineva ca ea poate sa-si explice cum functioneaza mecanismul asta si, de cate ori se va pune in functiune, vei fi capabila sa il surprinzi asupra faptului si sa nu-l alsi sa-si faca de cap in capul tau :) Daca citeai cartea despre fericire pana la capat, invatai ca asta e o chestie de reeducare, nu de chimie. Intreaba-l si pe frati-tu.
    Deci, ti pup and be happy!
    Cezaraaaaaaa!

    RăspundețiȘtergere