sâmbătă, 24 iunie 2017

Pe fir

Un caracter repetitiv
tăcere
un caracter dezolant

toate ca toate, Panaiotide,
în timp ce zaci
dar să nu ne pierdem cu firile
firele
iluziile mici

un rechin ne-a hăpăit
cuvintele

viitorul

ssst!

vineri, 23 iunie 2017

Furie

Mi-am turnat valeriană în vene ca să mă calmez şi să adorm. Sunt obosită şi furioasă, furioasă mai ales. Pe lucruri mici şi mari, oameni diverşi, de toate. Sunt exasperată de orice.

Valeriana

Sunt o cârpă mirosind a motorină şi sânge
Aş zice
Aruncată pe o maşină albastră şi veche în sud
În jur
Praf
Şi pulbere

marți, 20 iunie 2017

Prea

O amețeală
aşa de complicată
Tot
O îmbrățişare prelungă, odihnitoare
Fugă
Un miliard de nimic
Somn

sâmbătă, 10 iunie 2017

Azi

Sunt așa de obosită și încă am un nod în gât după o zi de iritări mari și mici și de discuții și certuri. Bani, cheltuieli, câștiguri, muncă, firmă - pe repeat.
Cumva, în mod neașteptat și norocos, nu ajung niciodată să îmi pierd pe deplin sentimentul că viața are un sens - îl am acolo, mereu, mai slab sau mai pronunțat, nu știu nici eu de ce. Ceva din mine simte însă că e ceva tare sec, lipsit de sevă, o uscăciune și lipsă de sens în eforturile mele și în toată concentrarea asta a mea pe muncă, bani, firmă. Ambiția ce mă mână e mai mult o fugă de dezechilibru și derivă și de mine, la un anumit nivel - și o căutare a liniștii, echilibrului, normalității, una dusă printr-un fel de pustiu și destul de lipsită de bucurie.
Am avut un moment azi, în timp ce stăteam înfășurată într-o pătură pe terasă, pe fotoliu, încercând fără râvnă şi energie să lucrez - unul în care m-am bucurat. Pentru ce muncesc și cheltuiesc bruma de bani câștigați?  M-am gândit și am simțit - pentru libertatea și desfătarea de a lucra într-un balcon-terasă, înconjurată de jardiniere și ghivece în care am plantat de toate, eu cu mâinile mele, eu, învelită cu o pătură, ascultând ploaia. Mi-am făcut fotografii singură, cu telefonul, studiindu-mă în așa moment și așa stare - am zâmbit chiar în ele. Sunt mai urâtă când sunt posomorâtă, întunecată,  m-am gândit. M-am uitat la mine cu îngăduință și mi-a plăcut, ce lucru rar, de mine zâmbind. M-aș fi arătat lumii, un gest de soiul celor pe care le fac oamenii ca sa vadă alții că le e bine. A trecut și momentul ăla. A existat însă, tot azi - ce bine. Am mai avut niște ore mai calme, cu oameni dragi - și-apoi mi s-au încins și înroșit și înegrit nervii și-au rabufnit iarăși, în alte ore.

E așa târziu.

M-am gândit la mine mai devreme. Nu sunt, de fapt, vreun om deschis, nu sunt vreun om prea comunicativ. Mi-e așa de greu să vorbesc, realmente, cu oameni. În ultima vreme sunt tot mai retrasă și necomunicativă în fapt și, cu excepții, ce-i drept, devin frustrată și aricioasă când mă solicită cineva prea mult să vorbesc față în față, să scriu mesaje pe feisbuc, să vorbesc la telefon, să stau de vorba la masă, etc. Aș vrea să mă închid și să stau în liniște, cu mine, să lucrez. Ore bune, eficiente.
Am vaste odăi și nenumărate cotloane pe care nu le arăt, nu le împărtășesc nimănui. Nu reușesc, de obicei, să le împărtășesc vorbind, față în față, cuiva. Sau nu vreau realmente. Nu-mi povestesc zilele cuiva la finalul lor, nu-mi găsesc fie voința, fie cuvintele. Și totuși ceva din mine tânjește după asta. Poate foarte-foarte mult. Uneori, uneori înnebunitor de mult.
Și scriu. Mereu am încercat să fiu deschisă scriind.
Scriu aici, scriu lucruri ce pot fi așa de personale. Nu am habar dacă citește cineva ce scriu - atât de puțin și de dubios trafic am pe aici. Pseudocititorii mei din țări străine - vă salut.
Poate prietena mea Eliza.
Cine știe.
Nici nu vreau să știu, de fapt, prefer să îmi imaginez și să sper.

Nu-mi mai pot duce gândurile mai departe, trebuie să mă culc. Mâine mă așteaptă o zi plină de muncă.
Noapte, somn. 

vineri, 9 iunie 2017

O stare, două stări

Stau pe un fotoliu pe terasă, în apartamentul de lângă gară, învelită într-o pătură - și ascult jazz, dat încetișor, și ploaia. E bine aici, aș adormi ascultând.
Se-aude muzică de undeva, brusc, muzică de discotecă de la mare, dintr-un club cu animatoare foarte bronzate, suite pe mese. Muzică bubuitoare. Nu am fost niciodată într-așa un club, la mare - dar am în minte unul totuși. Zgomotul ăsta nou alimentează o neliniște adâncită în mine. Mi se pare acum și zgomotul picaturilor și șuvoaielor curgând din burlane agitat, alert, neliniștitor.
Aici jazzul meu și o lume veche, puțin cam luxoasă, puțin cam dărăpănată, misterioasă, stârnindu-mi sufletul să rătăcească și să scrie, despre nimic, despre orice. Dincolo de balustradă trebuie să fie marea, așa simt. Aproape că văd turiștii în șlapi, tiribombele sau caruselul, luminițele, tarabele cu chițibușuri, hamsiile. O lume strălucitoare, aglomerată, zgomotoasă.
Am propriile luminițe pe terasă, prinse pe niște crengi, pe niște sârme, mici, albe și roșii, molcome.
Aud un tren, în sfârșit. Se-aud rar trenurile - neașteptat.
Fierbințeală, hărmălaie, lumini, neliniște și liniște, noapte, răcoare și ploaie, înăuntru, afară.
  

miercuri, 7 iunie 2017

Sec

Să scriu. Pe un telefon într-un târziu din noapte - sau altcumva, altundeva. Poate la o masă, lângă gară, într-un bloc interbelic. Rânduri multe, multe - venite totuşi, sper, din ape mai calme.
Zac aici cu ochii pe jumătate închişi.
Să fiu o femeie într-un halat de mătase, şezând dezlânat pe un scaun, la o masă. Îmi imaginez textura halatului, felul în care o simt, lipită de piele.
Aud maşinile prin ferestrele închise.
Scriu imaginându-mi că cineva va citi. Îmi place să-mi imaginez multe.
Mă învăluie somnul, închid ochii.
Să adorm.
Să iau fiecare zi pe rând.

luni, 5 iunie 2017

Atanasie Papazoglu, acest profet

- Ei bine, zise Atanasie Papazoglu, lumea este plină de semne - și de iluzii.
Ea se plecă, încovrigându-se, și-și strânse șuba în jurul pieptului.
- Din ce-s făcută eu, Atanasie Papazoglu? zise ea tânguit.
- Din fărâme de vise.
- Un șobolan mă ronțăie și mă doare. 

sâmbătă, 3 iunie 2017

Ciclamen

Cu degetele înfipte în carne
Roz
Un vis nesfârșit
O foame
În timp ce ne mișcăm printre fantome, oameni
Poame
Un nimic, totul e un nimic, uite
întinde mâinile
un fruct
atât de fraged
un val de jale și de spaime
pe nisip zac oameni
de ce călcăm pe aici?
am zis
potrivindu-ne lornioanele
cerul era albastru potrivit în zare
sângeriu
și câteva culori amare
purtai mănuși fine din piele
și-amândoi plastroane
smulse grabnic
perforația strălucește crud
muced
și ciclamen