sâmbătă, 27 aprilie 2019

Conexiune

Aştept să mi se facă somn în Suceava. Am nevoie să scriu, cred.

Mă întreb dacă o să suprim şi postarea asta, dacă o să o ascund, după ce o public şi o las oleacă pe aici.

Mi-am făcut tot blogul privat pentru vreo săptămână, recent. Nu sunt sigură ce mă motiva mai mult - dorința să dispar simplu sau dorința mică, firavă, ca după ce dispar să încep să scriu (să scriu pururea, conform viciului stupid şi păgubos) în altă parte, la un moment dat, să scriu lucruri pe care nu m-aş ruşina, poate, să le citească lumea, să le arăt lumii chiar. L-am republicat pe ăsta, însă, satisfăcută fiind până la urmă de publicul alcătuit din o prietenă, nişte entități virtuale şi nişte fantezii (plus câțiva scotocitori de gugăl: oameni care caută rețete, tineri bolnavi de cancer şi pe Emil Brumaru).

Mare parte din timp şi din energie mi le-am cheltuit şi le cheltuiesc, în ultima vreme, dincolo de orice ocupație aparentă, încercând să aflu sensurile psihicului propriu - dar şi pe-ale altora, tangent. Încercând să fac nişte ordine în mine, să găsesc resurse, să fac ceva cu mine, să mă descurc. Nu-i ceva neobişnuit mie - dar e cumva mult mai intens. Fac asta şi ziua şi noaptea, fie că-s trează sau dorm. Dorm mult şi adânc şi visez mult şi tulbure.
Mi-e greață aproape, la un moment dat, de atâta substanță psihică, de cât mă scald şi mă scufund în ea şi beau şi respir şi diger şi absorb şi vomit şi excret şi iarăşi mă arunc şi mă scufund şi mă bălăcesc.


Mi se mai face dor de cursurile mele de tango. Mai ales de visul de conexiune şi comunicare tăcută pe care mi-l hrăneau. Ceva fantezie infantilă poate, probabil - nu ştiu.
Aveau ceva aşa de bun, terapeutic. Ore de lucru cu mine în corpul meu.
Îmi amintesc foarte rarele momente în care reuşeam să ajung la o stare în care existam paşnic, fără conflicte, şi relaxată în propriul corp. În care reuşeam să fiu prezentă şi atentă, relaxat, în corpul meu, şi deschisă față de un altul într-o stare calmă şi caldă. Nu prea am reuşit să fac asta cu altcineva afară de profesorul meu - pe care îl simțeam, în momentele astea, deschis la fel ca mine, foarte prezent, ascultându-mă şi primindu-mă corporal şi emoțional, fără să fie în vreun fel invaziv, blând şi fără să mă judece, vorbindu-mi calm şi cald cu gesturile lui, conducându-mă. Rare momente în care simțeam că nervii mei hipersensibili şi ființa mea prea permeabilă mă şi ajută cu ceva - mă ajută să mă deschid şi să ma conectez, tăcut şi adânc satisfăcător, cu o altă ființă umană.
Aveam nevoie de condiții psihice speciale şi de un partener special - din păcate, mai mereu profesorul meu. Momentele miracol, rare, durau puțin. Îmi era foarte greu spre imposibil să îndeplinesc în ființa mea şi în corpul meu toate condițiile de mai sus pentru mai mult timp. Îmi zumzăia mintea de critici la adresa lucrurilor pe care le faceam eu greşit. Îmi pierdeam galopant încrederea în mine. N-aveam încredere în partener. Nu avea corpul meu încredere în el. Nu era doar o chestie mentală - mă tensionam toată, corpul mi se tensiona şi bloca, mă transformam din apă în lemn rigid, din cutie de rezonanță în zid. Îmi simțeam anxietatea în corp, în stomac, în piept, în umeri, în mâini. Mi se activa sistemul nervos simpatic (deloc simpatic) țipând: PERICOL!!! Îl alertau intens şi extrem de rapid schimbările de ritm, neprevăzutul, ceva perceput ca fiind negativ (lipsă de blândețe, de calm din partea lui, forța prea multă, frustrarile, judecățile, criticile lui, reale sau doar percepute-imaginate). Şi mai aveam şi eu uneori, față de parteneri, ceva frustrări, ceva negativ. Şi dăuna şi asta.
Afară de prof, statistic vorbind am dansat mai mult cu un gentilom francez destul de în vârstă şi un arheolog - cu cei doi din urmă reuşeam să mă mai relaxez dar nu să mă conectez realmente, nu în felul ăla.
Mă simțeam, deşi mă străduiam să mă echilibrez şi mai reuşeam, cumva inferioară şi nedorită ca parteneră de dans, ocolitã, evitată de mulți. Nu mă simțeam realmente bine în mine şi în corpul meu decât rar, rarisim. Eram, pentru mine, mare şi greoaie şi plină de tensiuni şi de blocaje. Imi striga mintea adesea: eşti defectă şi incompententă! Niciodată destul de bună deşi făcusem progrese. Mă comparam şi nu ieşeam bine.
Şi nu aveam cu cine - nu mai gasisem pe nimeni, afară de profesorul meu, niciun bărbat, doar nişte fete, femei, dar niciun altul pe care să îl simt la fel, niciunul ce să simt că mă simte, de să o simt în corp, în piept, niciunul cu care să creez şi să simt o energie pe care aş numi-o conexiune. Şi eşuam chiar şi cu el de foarte multe ori. Eşecul era sursă de lecţii şi creştere - dar nu l-am putut tolera suficient.

Descurajarea.

De ce nu se pot conecta oamenii?

După vreun an şi un pic de curs, deşi ştiam că îmi face bine în fel şi chip, nu m-am mai dus. Nu am mai avut bani pentru el, o vreme - şi-apoi...şi-apoi.
Periodic îmi fac un plan  - o să îmi cumpăr pantofi de dans, cu toc, o să mă îmbrac în rochie şi o să mă întorc.


E un copil ce plânge în mine. Urlă. Se mai linişteşte şi apoi se trezeşte iar. Şi iarăşi. Plânge. Urlă.
Ce vrei?
Vreau în braţe. Să fiu primită, cuprinsă, ținută, conținută.
Primeşte-mă.
Dansează cu mine în brațe prin casă.

miercuri, 6 februarie 2019

un titlu oarecare

M-am lăsat de citit, m-am pornit să scriu, mi-am turnat niște vin într-o ceașcă după ce am mâncat o bomboană de ciocolată, după ce am spart niște semințe, după ce am făcut o baie. Și-n tot timpul ăsta am încercat să citesc un roman de împrumut - și vinul e acru acum, după ciocolată, proastă idee.
Nu știu cui îi scriu aceste lucruri absolut lipsite de interes - și de altele. Ştiu cui i le-aş scrie - dar asta-i altceva.
Terapeuta mea mă îndeamnă să mă apuc de scris într-un jurnal, mă gândesc acum la colecția de caiete, carnete și carnețele și chiar și agende, ce toate au sperat cândva că vor deveni vreun jurnal - dar mai niciodată, aproape niciodată, n-au reușit să ajungă. Maximul pe care îl reușesc, în perioadele în care am un soi anume de energie, e să scriu într-o agendă, postum și cu cât mai puține cuvinte, faptele zilelor ce au trecut, în speranța că o să marchez cumva existența lor în timp. Și că o s-o pot rememora și re-simți, poate, apoi.
Şi uneori vise.
Profesorul meu m-a îndemnat și el să țin un jurnal online - unul combinat cu fotografii poate. Despre de toate și nimic, din viața mea de fotograf și nu numai. Nici nu mai știu. Mi-a zis mereu că eu, aparent, știu să scriu, și bine-i să fac asta cumva. Îmi găsește ocazii să fac asta, mă mai împinge cu răbdare și încredere să scriu.
Scrie, Alina, scrie. Modul ăsta păcătos, așa de mult dorit și practicat, de a comunica
scrisul scrie ajunge atinge mișcă înfipte în creier semnale pâlpâie girofare canale
prostii, prostii aceste cuvinte
Tata mă îndeamnă să scriu - nu literatură, zice el, nu mă îndeamnă să scriu beletristică, zice, dar să scriu studii, să scriu studii precum cel de i l-am trimis recent, a fost așa de impresionat de cel de-acum - mereu mi le-a lăudat pe toate. Ăsta de-acum o să fie capitol de carte anul ăsta poate. I le trimit mereu.
Mi-a trimis sor-mea, ca fapt divers, un link spre un articol despre un profesor din liceul meu și despre cenaclul lui, despre poezie și poeți și poete din Suceava și realizări și alte lucruri asemenea. Am căutat pe cineva dintre cei menționați acolo - da, într-adevăr.
Eu sunt o oribilă inclută și o oribilă nepricepută în materie. Nici nu m-aș fi apucat să scriu ceva ce seamănă a poezii, după o adolescență în care am mai scris ceva bălării din zona dicteurilor automate pe care citisem că le practicau suprarealiștii, dacă nu mi se frângeau rândurile în ceva ce nu vrea să mai semene a proză și dacă nu simțeam așa o nevoie și-așa o plăcere să las să vină la suprafață și să exprim, libere și cum le e voia și ascunse totuși, tot felul de lucruri de prin mine.
Mereu mi s-a părut cumva penibil să scrii poezii proaste - ceva aiurea şi ridicol să perseverezi în asta
Ascunde-te dacă nu
Lasă-te
Mi s-au frânt cuvintele și legăturile, s-au blegit și dezorganizat și mai mult, s-au făcut și mai slabe, și mai neputincioase și mai proaste. Am doldora, ascunse, încercări eșuate. Nu-mi mai dă mâna vreo muză, să mă poarte de colo-colo. Nu ceva, nu eu cu mine, nu scufundac, nu contact, nu meșteșug, nu pricepere, nu conexiune măcar, nicio viziune, dansând, fragmente dezordonate, haotice, cuvinte neputincioase, impotente. Și ce mă separă pe mine de mine?
Nu ştiu
Ştiu că am 32 de ani (încă) și noaptea vreau mai ales să dorm în ultima vreme - cu ceva excepții.
Scriu, scriu de când mi-aduc aminte că scriu, scriam în școala primară cu plăcere, scriam și în generală și în liceu și-am scris și în facultate, am scris și după, mult după, eu scriu compuneri, lucrări de control, teme acasă, bilețele nenumărate, e-mailuri, replici în cine știe ce messenger, postări pe blog, nu știu ce am mai scris,  hârtii, acte constitutive, hotărâri ale adunării generale a asociaților, studii, o teză de doctorat, scrisori, cărți poștale uneori, scriu
l
i
t
e
r
e
c
u
v
i
n
t
e
sunete

și cineva zicând: scrii așa de frumos
și eu scriu până în pânzele albe

așa comunici tu

De multe ori despicându-mă, disecându-mă, povestindu-mă la terapie, săpând, atunci sau poate după, după atâtea serpentine și paranteze, atâtea circumvoluțiuni de eu, am impresia că nu mai rămâne nimic din mine al meu și esențial eu, că nu există un eu al meu realmente, sunt un rezultat trecător în ceva mai mare - iată aici strămoșii, iată aici firele încâlcite, pieptănate puțin, ițele, fibrele vieții mele trăgându-și seva unele din altele, din alții, un puzzle, o imagine în curs de completare și simplificare,
lampa pe fruntea minerului în peșteră
Și scrisul la fel - undeva pe acolo.
Scriu despre nimic, despre scris, despre mine, despre nimic, ce să scriu despre ziua de azi? Să scriu despre concluzia ei? Concluzia ei e că oamenii au o disponibilitate foarte limitată pentru alți oameni, majoritatea lor, de obicei. Nu vreau să mă gândesc așa mult la asta. Ce-a fost în rest? Fapte, interior. Prea multe acum - și neinteresante, cred.
Nu știu ce să scriu, cum, cui, unde.
Nu ştiu să scriu
Dar scriu


aș fi ieșit în lume să umblu și umblu până te aflu, să te adulmec
mă dor oasele, șalele, genunchii
sunt un om
o jivină într-un anotimp ciudat
înspăimântat

vineri, 4 ianuarie 2019

Siberia

Să scriem cuvinte, litere îmbulzindu-se inutil unele în altele - e frig în Siberia, condamnații îşi suflă în pumni, li se umezeşte pielea crăpată de ger, roşie
Fiecare păşind fără semne de punctuație
fără lanțuri
mai am suflu în piept, îmi mai imaginez
sobe calde
Inuiții ghemuiți sub piei de ren
Fumul urcând şi ochii lor clipind încet către cer
un vis ce tot arde
nu sunt linii pe zăpadă, cuvintele pier
Suntem obosiți şi vechi şi lipsiți de speranță
pierduți în carnea muşcată de ger

luni, 17 decembrie 2018

02:28

M-am băgat în pat şi mai am o brumă de energie. Nu mai am timp şi energie să stau cu mine, în mine, şi să scriu. Dar mi-e dor să fac asta.

s-a lăsat liniştea
tăcerea
dorul
picături de apă picând pe pervaz

miercuri, 10 octombrie 2018

Marea

am vâslit până la far
dă-mi voie să mă scufund în tine, am zis
ea stătea caldă și calmă
ea știa
boreală și vastă
o taină

m-am ghemuit

ia-mă în brațe
și mă leagănă
strânge-mă de mă sfarmă

un marinar ars de soare
o barcă






sâmbătă, 29 septembrie 2018

Litorală

Să ne scriem
să ne scriem cuvinte pe piele
un refren obsedant

două rețete marinărești
pește conservat

ea pășea curbat
pe străzi la apus
Vino să mă iei de aici
scria pe coapsa ei
crestat

pe buzele ei zăbovea
constant
gustul de fum

Nu am trăit degeaba!
a strigat
înfășurată în paltonul de catifea
reiat

să ne revenim, să ne scuturăm puțin
soarbe din cafeaua asta, cucoană,
respiră puțin
din aerul ăsta sărat

e atâta ceață și e aprins un felinar.





marți, 18 septembrie 2018

Laparoscopică

Doar noi iepurii şi noi şoarecii jos într-o groapă
jos într-o gaură
Tremurând
Măsurând timpul
Zilele

Mă doare un ochi, e plin cu tensiune şi vin
Să-l trepanăm prin tâmpla dreaptă
Să jupim straturi de piele
Să le rindeluim
Iată aceste aşchii zemoase din mine
Curgând

Scrâşnind
Tot săpând

Am dezgropat acest om
Să-l ucidem cu pietre
Să-l vânăm
Să-l linşăm
Să-l urâm
Părul lui negru, pantalonii bufanți


S-ajungă tirbuşonul la iepuri la şoareci
Să-l împlântăm
Până-n mațe

Haha, a strigat bufonul Marți
În al douăsprezecelea ceas
Să-l ucidem, au strigat vrăjitoarele
Harşti

Ea păşea asimetrică
Găurită
Măcar mai avem ochiul stâng




luni, 27 august 2018

Conflagrație

Nemorții s-au lungit pe front
Cu rănile lor sângerânde
Privind în sus
Mâinile lor neatinse
Trupurile lor neatinse
Cu buzele lor arse
Limbile umflate
Muți
Să zacem aici, au spus,
Fiecare în sine,
Jeluindu-ne
Surzi
Între noi umbre
Scaieți şi muşte.

luni, 21 mai 2018

Idilă

Să ne scăldăm în ceai de tei
curgând din ceruri

Mană cerească au zis,
Cu nări palpitând şi trupuri greoaie,
Femeile şi-au încolăcit bărbații
Într-un somn adânc

Pace

Să muşcăm dintr-un fruct
Striga nebunul alergând
Pe strada Două Răzoare
Trec domnişoare cântând
Să muşcăm dintr-un fruct
Cu buze rapace

Caprifoi şi bujori prin grădini
Femei pântecoase
Se lipesc de grumaji
Mirosind

Să fugim, au zis, prin grădini
Să fugim
Departe, departe