sâmbătă, 18 februarie 2017

Cuvântare

Sunt tot mai necuvântătoare.
Nu prea mai reuşesc să citesc, să scriu, să vorbesc.
Cât sunt trează mă uit mai mult în afara mea. Înăuntru se lasă tăcerea. Sunt cea care priveşte. Cea care vede. Mii şi mii de imagini - sunt ochiul ce vede şi alege, înfrumusețează puțin şi merge mai departe, vede mai departe.
Mai ascult - ascult muzică, îi ascult pe alții. Umplu tăcerile din mine.
Atunci când vorbesc, vorbesc mai ales despre muncă - şi bani.
Sunt un om ce face o muncă plăcută lui şi câştigă ceva bani - lucrul ăsta nu mă fericeşte, mă ajută însă să mă simt om mai normal şi mă mai linişteşte. Nu mă bucur prea mult, mă bucur puțin şi de foarte puține şi sunt mai mereu tensionată - şi multe altele, despre care nu voi scrie.
Nu îmi permit foarte multe. Îmi permit câte ceva. Îmi permit să înot. Un lucru bun făcut pentru mine. Şi alte câteva lucruri îmi permit - şi e mult mai bine aşa.
Pentru muncă primesc şi lecții de tango, de puțin timp încoace. Lecții ce mă însuflețesc, mă încântă şi-mi reanimă dorul neostoit de a mă conecta cu un altul. Măcar pentru o vreme. Îmi place atât de mult să simt oamenii. Acolo am ocazia să fac lucrul ăsta, pe cât pot, să învăț să îl fac mai bine şi mai altfel, cu oameni diferiți, într-un mod relaxat, lipsit de poveri. Şi-apoi mai e reciprocitatea. Ajunge şi promisiunea reciprocității.
Vechile mele vise, dorințe, prea mult deznădăjduite sau înfrânte - acolo răsuflă, se animă încă puțin, într-o formă.
Trebuie să fiu apă ca să pot dansa tango, mi s-a zis. Ce potrivire. Un loc în care felul meu apos de a fi ar putea fi poate bun - şi la locul lui.
Nu voi fi niciodată o dansatoare bună sau foarte bună - am însă ocazia asta mare să trăiesc ceva, să experimentez, să fiu prezentă şi sensibilă şi, ceva rar, relaxată în propriul corp, să simt oameni, să fiu simțită, să dialoghez, să comunic altfel, intens, fără cuvinte, atât de frumos.
Visez la un dialog fără cuvinte, plin de emoție, un dialog între necuvântători.
Am nevoie să dorm.
Mă întorc asupra mea mai mult în vise. Visele mele sunt vii în ultima vreme, mai vii, foarte vii uneori - şi grăitoare. Vorbesc cu mine prin propriile vise. Prețuiesc mult lucrul ăsta, e important pentru mine.
Ar mai fi multe, neştiute, nedescrise, nescrise. Trebuia să dorm de acum vreo doua ore, mâine devreme lucrez.
Îmi tot promit să scriu mai mult. Nu ştiu ce s-o alege.
Aşa îmi pare în genere - că devin tot mai mult ochiul ce vede, necuvântător. Şi totuşi.
Ce s-o alege?

miercuri, 8 februarie 2017

Fiare vechi

Căutăm vechituri printre toate gunoaiele astea,
aici sunt nişte mâini şi aici nişte pupile, am căzut, un tango înfipt în formele trupului, eu ascult
Auzi
Cu ochii închişi te ascult şi muşc de ici şi de colo
din umeri din gât şi din picăturile sărate şi calde
Auzi
în sângele ce curge prin mine ascult
Printre toate gunoaiele astea.

vineri, 27 ianuarie 2017

acolo

mergeam cu un autobuz
brațele lui erau subțiri și fața trasă și barba brună
ce faci acolo în deșert?
aștept să plouă
flori roșii înfloresc în locuri neașteptate

sufletul meu e ghemuit sub pături
și visează


vineri, 20 ianuarie 2017

turbărie

am câteva minute, zece, le-am întrecut mult
nu pot să mă apropii de mine prea mult
așa că beau apă în care mi-am picurat valeriană

vezi, merg pe o cărare, poate printr-o pădure, și undeva în stânga e un lac, un loc mlăștinos mai curând, o apă densă și neagră și nu pot să merg mai departe
furată cu tălpile în noroi privind
sunt raze albe printre trunchiuri, pe apa întunecată
îngenunchez și îmi scufund și palmele în lichidul negru și dens
uite, nu pot să merg mai departe
ca și cum nici nu am trecut pe aici
sunt plină de apă lut turbă
neagră
dacă mă întind aici
mi-e teamă

l-au găsit acolo în turbă
mumificat
încremenit
parcă mort, parcă viu

m-am oprit aici în genunchi

vineri, 13 ianuarie 2017

miercuri, 4 ianuarie 2017

Fracturi multiple

Înapoi în Bucureşti, o sărăcie de cuvinte
aceste cuvinte sunt pentru moş crăciun
Mocăciun
citindu-le
Dragă mo,
Oamenii şed neştiuți şi îi dor oasele
trosc
Se rup în neştire
poftim, mocăciun, uită-te acum
Fracturi multiple
Sunt obosită cu bradul ăsta ce pâlpâie
Oamenii pâlpâie şi se sting în neştire
Aplauze
Aplauze
Ține-te bine
Om mic
Nu te frânge.

vineri, 23 decembrie 2016

Acasă

Am ajuns la mama acasă, în pat.
E linişte în casă şi oraşul la două jumate era şi el liniştit şi aerul rece şi familiar.
După moarte şi petreceri şi serbări şi mii de fotografii şi altele sunt încă îndurerată şi frântă. O tristețe obosită, căzând în sine. Într-o familiaritate liniştită acum.
Spre vise.